luni, 21 aprilie 2014

Maraton Saxon Sighişoara - Viscri, 12.04.2014


Dacă ar fi să îl cred pe Lucian Blaga, veşnicia s-a născut la sat. Iar dacă ar fi să nu îl cred, înainte de a împrumuta din obiceiurile lui Toma Necredinciosul, mi-am zis că nu ar strica să îi verific spusele la faţa locului. Aşa că, odată cu instaurarea primăverii, am zis că este momentul propice pentru o nouă incursiune în Transilvania rurală, sub egida Maratonului Saxon. Nu de alta, dar tare îmi doream să înţeleg care este magnetul care atrage roiuri peste roiuri de turişti străini ce vin aici în căutarea timpului pierdut sau, mai bine zis, a valorilor pierdute, de mult dispărute din peisajele rurale occidentale.

Şi nici că se putea un punct de plecare mai bun decât satul Viscri, un sat mic şi izolat, necunoscut pe harta turistică a României, până ce nu a fost zugrăvit în culorile potrivite de principele Charles, sub oblăduirea căruia satul a devenit o adevărată Mecca a turiştilor străini care se abat pe plaiuri mioritice.

Aşa deci şi prin urmare, în sâmbăta dinaintea Floriilor, în compania soţiei, am descălecat la ora zece în Viscri cu gândul să purcedem în pas de alergare peste dealuri şi văi, pe coclauri şi prin păduri până în buricul Sighişoarei. Chef de alergare aveam, traseu aveam, numai vreme bună nu prea aveam, pentru că toată săptămâna Sfântul Ilie se jucase la robinet colo sus pe cer şi trimitea şi astăzi peste muritori ploaie peste ploaie, de curgea şiroaie. Aşadar am renunţat la gândurile de a colinda uliţele satului și de a vizita biserica fortificată, așezată la loc de cinste pe lista minunilor Unesco. Ne-am resemnat ușor, pentru că știam că peste o lună şi un pic va urma o nouă preumblare pe aceleași meleaguri mioritico-saxone, aşadar am împachetat frumos aparatul foto în punguţa impermeabilă şi am mărşăluit iute spre ieșirea din sat, dornici a pune în mișcare sângele de alergători.

Dacă, în ciuda mirosului de băliguţă de văcuţă, un accesoriu de neconfundat al ruralităţii transilvănene, ne-am mai fi putut îndoi de autenticitatea satului Viscri, o nouă dovadă avea să ne întâmpine la ieşirea din sat. Cotind la stânga, înainte de bisericuţa românilor ridicată la margine de sat, am părăsit satul afundându-ne picioarele în glodul cu strat generos, frământat de copitele cirezilor, dovadă sigură a faptului că la Viscri încă trec domol mişcând din coadă ale satului cirezi, iar copiii cunosc vaca nu doar de pe ambalajul liliachiu al ciocolatei Milka.

Ploua infernal, dar noi nu ne iubeam prin mansarde, ci urcam pieptiș, sub ploaia care se transformase treptat în lapoviţă, cei 2 kilometri și ceva care duceau negreșit în pădurea de deasupra satului, de unde puteam da efectiv drumul la pasul de alergare.

Pe când ne consolasem cu ideea că până la Sighișoara aveam să ne transformăm în veritabile murături, numai bune de asortat cu Salamul Săsesc, odată ajunși în pădure am avut surpriza de a constata că Dumnezeu i-a luat jucăria Proorocului Iliuţă, trimiţându-ne în chip de consolare primele raze de soare.

Ehei, așa mai vii acasă! După primii kilometri de ușoară coborâre prin pădure, parcă se schimbase și moralul. Norii se duseseră în treaba lor, iar noi ne-am dedat încet-încet la obiceiurile Scufiţei Roșii: uite-o floricică, ia acolo încă una, toate numai bune de admirat şi tras în chip. Pădurea făcuse loc pășunilor, ochii începuseră să ne joace când pe stânga, când pe dreapta, căutând să străbată depărtările. Din păcate nu îl aveam alături pe Ochilă, iar privirile noastre nu puteau străbate până hăt departe, spre salba de munţi pe care îi zărisem azi-iarnă la recunoașterea traseului, pentru că ceaţa ce fereca depărtările era mai eficientă ca orice cortină de fier. Dar în schimb ne delectam cu mocheta verde așternută la picioarele noastre, garnisită din belșug cu pistruii galbeni ai păpădiilor.

Încet-încet, după o mie și una de sesiuni fotografice, ne-am apropiat de dealul Meșendorfului. Dar până acolo aveam să schimbăm fotomodelele vegetale cu altele din lumea celor care nu cuvântă … dar nechează. Lângă un sălaş improvizat în mijlocul preeriei Meşendorfului, am fost întâmpinaţi de un grup de 8-9 mustangi, unii tolăniţi în iarba verde, alţii urmărindu-ne curioşi cu privirea. Mai lipsea din peisaj un cowboy şi ai fi zis că suntem în Vestul Sălbatic. Şi zău că nu greşeam prea mult cu supoziţiile, deoarece cowboy-ii de Meşendorf şi-au făcut curând apariţia în persoana a doi băieţi călare pe un ATV, veniţi să mâne acasă bidivii. Să vezi şi să nu crezi similitudine! În America, vaqueros de generaţie nouă îşi mână cirezile de vite din elicopter, iar la Meşendorf tineretul ingenios îşi mână herghelia din şaua cailor putere ai ATV-ului.

După acest intermezzo cabalin, nici nu am trecut bine buza dealului, că la picioarele noastre a răsărit satul Meşendorf în toată splendoarea sa. Nu ştiu cum trebuie să fi arătat locurile acestea când au venit saşii în Transilvania, dar acum ochiul este de-a dreptul copleşit de frumuseţea peisajelor. Privirea coboară încet de pe dealuri într-o vale largă, străjuită de dealurile domoale ce o împresoară, şi întâlneşte un sat compact cu uliţe late, trasate matematic, cu case grupate, înşirate cuminţi şi tăcute, una lângă alta, dominate de biserica fortificată cu ziduri şi turnuri, ridicată statornic în cel mai înalt punct al satului.

Mărşăluind spre biserica fortificată, ochii fug când pe stânga, când pe dreapta, spre casele zugrăvite pe alocuri în culori pereche, veritabile surori gemene. Pe frontonul unei case descifrăm anul de construcţie 1723 şi ne întrebăm retoric, după modelul lui Villon, unde sunt saşii de altă dată. Deşi în sat nu a mai rămas decât un singur sas, după spusele unui localnic, întregul sat poartă amprenta comunităţii săseşti ce a ridicat satul.

La ieşirea din sat, aruncând un ochi asupra ceasului, am realizat că de la plecarea din Viscri progresasem în ritm de melc codobelc, furaţi de peisaje, case şi vietăţi (de la salturile căprioarelor ce ne-au tăiat calea în câteva rânduri la concertul unei ciocârlii pe care am ascultat-o şi privit-o preţ de câteva minute cum se înaltă în înaltul cerului, lansând triluri peste triluri în dealul Meşendorfului). Era clar că de aici încolo trebuia să ne punem conştiincios pe alergare, pentru a parcurge până la lăsatul serii cei aproape 30 de kilometri care se aşterneau între noi şi Sighişoara.

Zis şi făcut. Am lăsat satul în urmă şi am decis să băgăm la ghiozdănel din mers, pe urcarea nici prea-prea, nici foarte-foarte, până în vârful dealului ce desparte păşunile Meşendorfului de păşunile Dăii. Cu burtica pusă la cale, am încălecat dealul şi apoi am pierdut repede din înălţime, întrând curând pe drumul ce duce spre Daia. Acuma să ne înţelegem bine: drum o fi fost el la origine, când a fost amenajat. Acum era o frumuseţe de mocirlă frământată de roţi de tractor şi picioare de animale, mai ales după ploile ce îşi făcuseră de cap toată săptămâna. Mai de voie, mai de nevoie am croşetat drumul preţ de 6 kilometri, când pe stânga, când pe dreapta, ajungând în Daia mocirliţi ca nişte veritabili purcei.

Acuma nici Daia nu este chiar picior de Paris, aşa că plini de noroi cum eram, ne potriveam perfect cu peisajul. Ai fi zis că cineva a adus vagoane întregi de nămol de la Techirghiol şi le-a împrăştiat pe uliţa principală a satului. Parcă ne şi aşteptam să fim îmbiaţi de la porţile caselor cu oferta estivală; „Ia neamule porumbelul fierbinte, uite-l că frige şi nu are gură să strige“.

Avansând lipa-lipa ca raţele prin mocirlă, ajungem repede în centrul satului, pe care îl ochisem de departe după turnul bisericii ce se înalţă semeţ deasupra satului. Dar stai să vezi comedie. Turnul ia uite-l colea, are câteva etaje şi este înalt de-ţi pică pălăria de pe ceafă când ridici ochii spre turlă, dar ia biserica de unde nu-i. Doar nu şi-or fi luat saşii biserica cu ei când au plecat! Abia după ce facem o rotaţie regulamentară pe călcâie, desluşim misterul şi ciudăţenia. Biserica este despărţită de turn de către drum. Turnul şade separat dincolo de drum, iar biserica părăsită înconjurată de ziduri îşi doarme somnul pe cealaltă parte a drumului. Straniu concept de apărare, dar nici noi nu suntem pui de generali să înţelegem cum se purta pe vremuri răzbelul cu turcii şi tătarii, aşa că nu ne batem capul să desluşim secretele militare ale conceptului, ci ne vedem mai de drum, vorba lui Gogu Steliade: mai e mult până departe.

Nu chiar aşa mult, dar vreo 15 kilometri tot mai sunt. Primii 3 dintre ei, hopa sus la deal. Drumul bătut de oi descrie o curbă, menită a îndulci panta pentru ciobanii care îşi mână oile la deal, dar deasupra noastră se adună din nou norii negri, ceea ce ne face să grăbim pasul şi să tăiem dealul pieptiş, doar-doar scăpăm neplouaţi.

Dar şmecheria nu ţine, pentru că nici nu intrăm bine în pădure, că se porneşte iarăşi ploaia. Dar la adăpostul frunzişului parcă nu răpăie prea tare pe spinările noastre. Aşa că alergăm relaxaţi printr-un decor de zile mari. Trunchiurile arborilor sunt ude, au căpătat o culoare neagră intensă şi contrastează puternic cu verdele crud al frunzelor care abia încep să se lăfăie pe crengi. Doamne ce pădure şi ce peisaj! Suntem deja aproape de casă, pe ultimii 12 kilometri. Până acasă vom alerga numai prin pădure, în mare parte plat sau coborâre uşoară. Ploaia se opreşte şi ea, iar drumul forestier de pământ se transformă în potecă, potecile se întretaie, intră adânc în pădure, spre sălaşurile căprioarelor, dar, spre deosebire de Hänsel şi Gretel, eu cunosc bine drumul, pentru că pe aceste poteci mi-am făcut ucenicia de trail-running, parcurgându-le în repetate rânduri, pentru a-mi întipări harta nescrisă în memorie, în lipsa marcajelor turistice. Ce-i drept, acum am şi GPS-ul în buzunar, dar cu câţiva ani în urmă când scoteam nasul în pădure la alergare, nu aveam asemenea sculă şi mă obişnuisem să învăţ traseele plasând săgeţi formate din bucăţi de lemn la fiecare bifurcaţie, după o tehnică învăţată de la Bear Grylls.


Aşa că acum alergam ca ceasul, pe care l-am oprit în Sighişoara după aproape 10 ore de la plecarea din Viscri. Trăsesem mult mâţa de coadă pe dealurile dintre Viscri şi Meşendorf, poposind ca albinuţele din floare în floare şi mai apoi colindând pe uliţele din Meşendorf. Dar ar fi fost şi păcat să alergăm ca vântul pe un traseu atât de frumos, fără să deschidem ochii la frumuseţile din jur. Aveam în spate 46 de kilometri, retina plină de amintiri şi o experienţă unică pe un traseu excepţional care face toată cinstea unui Maraton Saxon.