miercuri, 29 mai 2013

Ultra Dacicus 2013 – 25 mai 2013

 

Veni, vidi, vici! Nu se ştie dacă Traian şi-a îngăduit luxul de a-l plagia pe Caesar, rostind asemenea vorbe după ce i-a pus cu botul pe labe pe daci. Şi probabil nu din grija drepturilor de autor, ci mai cu seamă pentru că băieţii ăştia d(r)aci cam scoseseră untul din legiunile romane în două campanii lungi şi grele, aşa că descrierea aceasta cu trei verbe laconice nu se prea potrivea. Însă nici eu nu îmi îngădui plagiatul istoric în relatarea aventurii Ultra Dacicus 2013, pentru că ar mai fi una, alta de povestit la o aşa alergare cu pretenţii de ultramaraton, înainte să mă reped la concluzii.

După succesul „campaniei“ de anul trecut, când, îmbrăcat în straiele dacice, am tras o raită în alergare pe la cele mai cunoscute cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, pentru anul acesta îmi doream să repet isprava, de data aceasta fără straiele de camuflaj, pe un traseu modificat şi eventual în compania altor alergători, dornici să se ia la trântă cu traseul celor trei cetăţi: Costeşti, Blidaru şi Sarmizegetusa. Chemarea la arme strigată în rândurile alergătorilor nu a primit un răspuns ferm, aşa că în dimineaţa „luptei“ în castrul de la Costeşti nu îşi pregăteau armele (a se citi echipamentul de alergare) decât doi alergăreţi, Conu Mila şi subsemnatul. Se formase aşadar un duumvirat, pregătit să bifeze în pas alergător cetate după cetate.



În săptămâna antemergătoare căutasem de mai multe ori oracolele prezicătoare de vreme probabilă, care se arăta de bun augur: temperaturi de 18 până la 20°C şi o ploiţă undeva pe după-masă, pe care speram să nu o mai prindem la locul faptei. Aerul rece al dimineţii ne strângea olecuţă la subţiori, aşa că duumviratul s-a tras iute în chip pentru posteritate şi a luat-o din loc pe la opt dimineaţa, pe deal în sus, spre prima cetate. Bag de seamă că dacii nu erau acasă, ori poate ca degustaseră prea mult din licorile bahice tradiţionale cu o seară înainte, deşi Burebista încercase cu ceva timp în urmă să le drămuiască porţia de suculeţ. Aşa că dacă or fi dormit prin iarba verde ce creştea pe lângă ziduri sau or fi privit mai degrabă cum creşte iarba de jos în sus, noi nu i-am întâlnit, prin urmare am făcut turul de rigoare al cetăţii fără spaima de a ne trezi cu un vârf de sica în coaste şi am plecat mai departe.



A doua cetate, Blidaru, avea să fie altă mâncare de peşte. Urcare abruptă, numai bună să nu uităm că ne aflam la un Ultra Dacicus, pe poteca ce se avânta voiniceşte printre trunchiurile contorsionate ale fagilor seculari. La Blidaru din nou linişte şi pace. Totuşi, dacii au fost băieţi de treabă, pentru că înainte să tragă uşa după ei, când au capitulat şi au abandonat cetatea, conform principiului neaoş „ultimul stinge lumina“, au avut inspiraţia să ne lase ceva de-ale gurii taman lângă lespezile de la intrarea în cetate. Conu Mila cu ochiul ager a zărit iţindu-se printre frunze nişte chestii. Ce sunt mici, dulci şi drăguţe? Aţi ghicit? Da, sunt frăguţe! Bunătate de frăguţe, ce-i drept mai puţin de potolit foamea, ci mai mult hrană vizuală, bună de încântat ochiul, alături de multitudinea de flori sălbatice şi ierburi de leac ce îşi duceau liniştite traiul în ruinele tăcute ale cetăţii, deranjate când şi când de pasul turistului ce se încumetă să ia drumul Blidarului. După o nouă preumblare printre mostrele de performanţă logistică ale barbarilor, care au cocoţat pe culmi înalte blocuri uriaşe de piatră pentru a ridica cetăţi cum nu prea se întâlneau pe vremea aceea în afara frontierelor nordice ale imperiului roman, am continuat urcuşul spre Platoul Luncanilor.



Platoul Luncanilor, cu satele sale risipite Târsa şi Prihodişte pare a fi un decor numai bun de filmat Mioriţa: un picior de plai, o gură de rai. Si ca sa ne convingă mai bine de valenţele zonei, trei dulăi tari în glas, ce însoţeau behăitoarele localnicilor, ne-au luat iute la rost. Până la urmă, două beţe culese de pe jos şi manevrate cu mişcările scenice de rigoare au făcut impresia scontată, potolindu-le avântul, iar noi am continuat să alergăm printre gardurile de lemn ale gospodăriilor din care se iţeau la tot pasul simbolurile pastorale: ba un purcel tolănit în noroi, ba un tăuraş nărăvaş, ba câte un dulău ce îşi făcea datoria de după uluci.



Alergarea pastorală avea să se încheie la capătul platoului lângă şcoala prihodiştenilor, cu uşa închisă, dar neîncuiată, în care nu s-a mai auzit de mult glas de învăţător, cu odăiţele mici, cu sobă de lemne, cu tabla care mai are încă cretă şi care te face să crezi că parcă mai ieri au luat şcolerii vacanţă, deşi, la evoluţia demografică a locurilor, vacanţa începută cu ani în urmă pare a fi o vacanţă ce nu se va mai încheia vreodată.

Lăsând în urmă şcoala, paşii noştri alergători au schimbat profilul altimetric, începând coborârea şerpuită spre fundul unei văi cu apă rece şi bună de băut ce avea să ne scoată la drumul mare ce urcă spre Sarmizegetusa. Dacă până atunci dacii ne-au lăsat să ne vedem de ale noastre, la apropierea de Sarmizegetusa, Zamolxis avea să ne încerce în mai multe rânduri cutezanţa, întunecând cerurile deasupra noastră şi lăsând să se pogoare câteva răpăieli ce ne-au mânat de câteva ori sub copaci în căutarea adăpostului. Mai cu îmbracă-te geacă, dezbracă-te geacă, am ignorat semnele divine şi ne-am văzut nepăsători de alergare pe urcuşul ce se burzuluia tot mai tare, ajungând într-un final să batem la porţile Sarmizegetusei.



Iar acasă ghici cine era? Domnul paznic înconjurat de o mână de voinici din trupele jandarmilor montani, care au preluat de curând straja la cetate, pentru a descuraja ritualurile şi spiralele energizanteׂ în sanctuarele dacilor. Că doar se cunoaşte vorba ceea: când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă (sau pe soarele de andezit). Ei, de-acum nu mai joacă, că pisicile sunt non-stop la post. Cât timp ne-am preumblat noi oscioarele murate de ploaie printre sanctuare, doi ochi de vultur ne-au urmărit în permanenţă mişcările. Aşa că, dacă suferă cineva de nebăgare în seamă, se poate duce liniştit la terapie la Sarmizegetusa. Oricum, reintrarea cetăţii la stăpân după somnu-i milenar a adus suflu nou, cu panouri proaspăt amplasate, bilete la intrare, băncuţe, probabil şi ghid, aşa cum îi şade bine unui monument din patrimoniul Unesco.



Dacă până atunci leitmotivul alergării fusese „sus, sus, sus, la munte sus“, de acum încolo ne aştepta aproape un semimaraton de coborâre, mai aprigă la început şi apoi domoală, vecină cu orizontala, pe drumul ce şerpuia în pas cu râul pe marginea căruia câteva afişe ne avertizau că pescuitul lipanului este interzis. În schimb alergatul nu era interzis, ba era chiar recomandat dacă ne doream să ajungem înapoi la Costeşti, pentru că vremea schimbătoare a ţinut turiştii şi maşinile departe de Sarmizegetusa. Ştiţi cum se zice: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă. Aşa că am tot „băut agheasmă“ până când, după circa 9 ore de la plecare şi vreo 50 de km în picioare, ne făceam intrarea triumfală în Costeşti, precum Mihai Viteazu în Alba Iulia, în uralele soţiei lui Conu Mila, cea mai cea susţinătoare. Ne-a aşteptat cu coroniţe împletite din flori de câmp, în lipsa laurilor pe care i-au cules probabil romanii pe toţi după ce i-au căsăpit pe daci. Cu coroniţele pe creştete, ca premianţii la terminarea şcolii, şi în colimatorul aparatul foto care a prins a bliţui pentru a imortaliza momentul, s-a terminat o altă aventură alergăreaţă la cetăţile dacilor, presărată cu toate ingredientele necesare pentru a-şi merita numele de Ultra Dacicus.