Ultra Dacicus – Ultramaratonul Cetăţilor Dacice, 29.09.2012



Veni, vidi, vici! Adică: am venit, am văzut, am învins! Acesta ar fi fost un titlu potrivit pentru a descrie ultramaratonul cetăţilor dacice, dacă stilul laconic al cuvintelor s-ar fi potrivit câtuşi de puţin cu asediul la pas alergător al celor trei cetăţi, Costeşti, Blidaru şi Sarmizegetusa Regia, pe care îl planificasem pentru final de septembrie. Însă relatarea lui Caesar este totuşi prea sumară pentru a putea înlocui cronica acestei alergări prin locuri încărcate de istorie. Unde mai pui la socoteală că până şi Traian a avut nevoie de desfăşurări masive de forţe şi două războaie serioase pentru a străbate până în inima Munţilor Orăştiei. La ce să se aştepte aşadar un alergător solitar care nu mai călcase până atunci drumurile din ţara dacilor, decât virtual cu ajutorul hărţilor şi satelitului? Prin urmare nu mă aşteptam nici eu la un jogging uşor, ca la o alergare lejeră pe străduţe, ci la o zi lungă, un fel de ziua Z într-un decor cu miresme de antichitate.

Dimineaţa pe răcoare / Pleacă dacul la „plimbare“

Pentru a mă asorta cât mai bine cu decorul antic menţionat, mi-am zic că cel mai bine şi frumos ar fi să realizez această alergare îmbrăcat în costum dacic. Aşa că din momentul încolţirii ideii şi până la punerea ei în practică au urmat câteva vizite la croitor, care au fost dublate de numeroase ore de documentare asupra locurilor, cetăţilor şi istoriei pe care o ascund ruinele acestora, astfel încât în dimineaţa alergării m-am prezentat în satul Costeşti cu lecţiile făcute, pregătit să parcurg în alergare un traseu inedit.

Iată că după Badea Cârţan a mai coborât un dac de pe Columnă

Deşi eu purtam straie de dac, traseul meu se asemăna mai degrabă cu planul de bătaie al legiunilor romane ale lui Traian în drumul lor spre Sarmizegetusa. Astfel, îmi propusesem să urc mai întâi la cetatea Costeşti, apoi să cobor înapoi în satul Costeşti şi să urc pe cealaltă culme, la cetatea Blidaru, de unde să mă întorc din nou la Costeşti pentru a mă lansa apoi pe lungul drum de 18 km care duce spre cuibul de vulturi de la Sarmizegetusa Regia.

Costeşti – „Stairway to heaven“



Zis şi făcut! Dimineaţa la ora şapte, îmi legam sandalele, încingeam brâul peste cămaşa lungă şi iţari, îmi potriveam traista cu apă peste umăr şi cuşma dacică pileus pe frunte şi o luam la pas alergător în sus spre Costeşti. După aprox. 2 kilometri şi un mic intermezzo cu trei câini, care m-au obligat să mă înarmez cu un ciomag dintr-un tufiş, neavând la îndemână sabia dacică sica şi nici steagul de luptă cu cap de lup şi trup de balaur, care să pună pe fugă patrupedele duşmane, am ajuns pe terasa cetăţii Costeşti. Aici am fost întâmpinat de străjerul cetăţii, cel mai credincios prieten al dacilor, un căţel alb care pesemne că nu mai mâncase nimic în ultimele două milenii, căci se ţinea disperat după mine. Nemulţumit cu oferta de „aqua chioara“ pe care o aveam la mine şi pe care i-am prezentat-o, m-a lăsat să fac poze în linişte şi s-a retras cuminte să aştepte alţi vizitatori cu desagii mai bine dotaţi.

Străjerul cetăţii Costeşti

 

Cât despre mine, eu am coborât la pas alergător din cetate, lăsând cu gura căscată câţiva turişti matinali care urcau între timp drumul şi se mirau să vadă un dac coborând la acea oră din cetate – cu atât mai miraţi cu cât dacul le-a dat bineţe în dulcele grai românesc, fără să înşire cuvinte din vocabularul dacic, precum brânză, barză, viezure şi alte cele.

Coborât în Costeşti, am tras o duşcă de apă şi m-am avântat spre Blidaru, printr-o pădure cum rareori întâlneşti, pe o potecă care când şerpuieşte blând printre trunchiuri de arbori contorsionaţi în forme ciudate, când urcă abrupt, pentru a secătui de energie vizitatorul care se încumetă să deranjeze liniştea pădurii şi a ruinelor pe care le ascunde aceasta.

De treci codrii de aramă / De departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire / A pădurii de argint

Odată ajuns în poiana ce mărgineşte platoul cetăţii, mai rămâne un singur obstacol de trecut, un pârleaz care te ajută să treci gardul de lemn ce înconjoară platoul unde îşi fac somnul în prezent ruinele zidurilor şi bastioanelor. Dacă nu aş fi avut grija drumului lung spre Sarmizegetusa, mai că aş fi tras şi eu un pui de somn milenar la umbra căpiţelor de fân înălţate de un gospodar harnic la marginea zidurilor. Dar aşa m-am mulţumit cu o nouă şedinţă foto şi am tulit-o la pas vioi pe potecă înapoi, trecând la un moment dat ca acceleratul prin mijlocul unui grup de turişti opriţi pe marginea potecii să-şi tragă suflul. Pe gurile lor căscate puteam citi uimirea de a vedea un d(r)ac coborând iute de picior din cetate, de ai fi zis că îl mâna din spate o întreagă legiune de romani.

Orologiul sună nouă jumătate / La Blidaru-n poartă oare cine bate

Cu zâmbetul pe buze, distrându-mă de feţele mirate lăsate în spatele meu, am ajuns iute la Costeşti şi mi-am scos merindea, ce-i drept fără sorginte dacică, dar tot în dulcele stil tradiţional: mămăligă şi mere. După timpul pierdut prin cele două cetăţi, nu mi-am îngăduit a întinde prea mult pauza de masă, mi-am aranjat ţinuta, am umplut traista cu apă şi mere şi am plecat alergând la pas uşor pe drumul care şerpuieşte în paralel cu firul apei Grădiştei, preţ de 14 km, după care se bifurcă şi începe să urce serios alţi 4 km şi ceva pe firul Văii Albe şi apoi pe versant până la poarta de vest a cetăţii Sarmizegetusa.

După cucerirea Sarmizegetusei romanii s-au apucat de reconstruit, jucând lego cu cuburile dacice

Pe cât a fost de lung drumul, pe atât de repede a trecut, pentru că din când în când mă învăluia în praf câte o maşină cu turişti care urcau motorizaţi spre cetate. Unele maşini îşi deschideau ferestrele din care câte o mână întindea un aparat foto să facă poze dacului ce urca în pas alergător, alţii se ofereau să mă ia cu maşina şi nu pricepeau de ce ar vrea cineva să alerge tot drumul ăsta, în loc să şadă confortabil pe banchetă şi să descalece de-a dreptul sub ruinele cetăţii. Pe unii aveam să-i revăd în cetate, unde aveam să încerc puţin senzaţiile unei maimuţe la mare. Mai ţineţi minte maimuţele cu care fotografii colindau pe vremuri plajele strigând în gura mare: „Faceţi poză cu maimuţa!“. Cam aşa şi la Sarmizegetusa, însă cu o întrebare-slogan oarecum modificată: „Domnu’ dac, faceţi o poză şi cu noi?“ Şi domnu’ dac făcea o poză cu fiecare şi în paralel mai ţinea şi o scurtă lecţie de istorie, căci în lipsa unor panouri informative, marea majoritate a turiştilor nu prea ştiau cu ce se mănâncă dacii ăştia, ba câţiva turişti au crezut că eram angajatul muzeului, menit să îndrume turiştii. Poate ideea unui ghid oficial la Sarmizegetusa n-ar fi deloc rea, ceva în genul străjerilor de la Sighişoara care întâmpină turiştii în cetate. Aceasta mai ales ţinând cont de faptul că internetul este plin de videoclipuri şi articole trâmbiţate de istorici autoproclamaţi, care anunţă „adevăruri tulburătoare despre daci“ şi tot felul de bazaconii protocroniste despre civilizaţia dacă.

Marele sanctuar circular de la Sarmizegetusa

Dincolo de toate acestea, chiar şi fără să îţi placă istoria, un drum la Sarmizegetusa este o experienţă care merită trăită, iar maşina merită scoasă din ecuaţie măcar pe ultimii 4 kilometri. Urcând ultima bucată din drum, prin liniştea tulburată în vale de susurul pârâului şi mai apoi de foşnetul arborilor ce flanchează ultimele serpentine, îmi închipuiam ce desfăşurări de forţe trebuie să fi avut loc în 106 pentru a cuceri cetatea, pe un relief deloc prietenos cu duşmanii. Alergarea mea se transformase într-o urcare la pas, dar odată ajuns la zidul cetăţii şi mai ales după străbaterea potecii scurte care traversează fortificaţiile antice, poteca coboară lin în incinta sacră, situată într-o poiană terasată care se deschide pentru a face loc privirii spre culmile îndepărtate ale munţilor. În ciuda pâlcurilor răzleţe de turişti care se plimbă printre sanctuare, liniştea este cuvântul de ordine. Dacă nu aş fi ştiut că până înapoi la Costeşti mă aşteaptă alţi 18 kilometri, aş fi stat pe iarbă până spre seară, atât de relaxant era. Astfel că după aproape o oră şi jumătate de răgaz, cu bateriile încărcate, îmi umpleam sticlele cu apa de la izvorul din poiană şi mă pregăteam să încep lunga coborâre.

Hai rapid o poză până nu se întoarce Zamolxis

Despre întoarcere multe nu ar fi de spus, doar atât că kilometrii păreau ceva mai lungi ca dimineaţa, dar corpul reacţiona totuşi bine, fără să mă tragă de urechi cu nicio durere. Rând pe rând îmi ieşeau în cale confluenţele de pâraie şi căsuţele pe lângă care trecusem la urcare, iar la finalul zilei, după un total 50 de kilometri şi zece ore ajungeam la Costeşti, cu puţin înainte ca soarele să coboare sub vârfurile culmilor ce străjuiesc valea, trăgând linie la cel mai frumos ultramaraton alergat până acum, care pe drept cuvânt îşi merită locul în colecţia personală sub numele de Ultra Dacicus.

Finit coronat opus!

Maratonul Postăvarul – 30.06.2012

Dacă anul trecut îmi adusese experienţele primelor două ultramaratoane de şosea alergate sub propria baghetă organizatorică, iar cele două experienţe echivalaseră cu două succese, mă trezii prin iarnă că în tărtăcuţa mea se auzeau nişte voci care îmi dădeau ghes cu un glas tot mai convingător să repet figura la un maraton montan. Aşa că, după ce am făcut un „studiu de fezabilitate“ şi am răsucit pe toate părţile aspectele legate de siguranţă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am croit un traseu pentru un maraton montan „home made“ pe care doream să îl alerg tot în dulcele stil clasic al melcului: adică cu casa (rucsacul) în spate ... şi, evident, cu sandalele în picioare.

Ca poligon pentru experiment am ales potecile Masivului Postăvarul. Nu de alta, dar ne împrietenisem destul de bine în ultimul an, în special după ce mă mutasem recent în cartierul Răcădău din Braşov, într-o vale înconjurată de munţi, în imediata apropiere a potecilor care urcă în Postăvarul. Unde mai pui că învăţasem şi pe unde face muntele şuşu, respectiv unde se află izvoarele care să-mi umezească gâtlejul de lup maratonist.

Se zice că ce îşi face omul cu mâna lui lucru manual se cheamă. Aşa că în ultima sâmbătă din iunie mi-am încălţat sandalele, mi-am luat rucsacul cu bidoanele de apă în spate, am vârât în el patru mere şi două piersici şi am plecat să văd cât de bine mi-a ieşit lucrul manual. Ce a urmat a fost un maraton total diferit faţă de ce ştiam eu, presărat cu o serie de evenimente inedite.

Primul dintre ele avea să vină chiar în cadrul prologului. Pe la zece seara mă pregătesc eu frumos să mă duc să fac nani ca să pot plec la alergare când avea să se crape de ziuă. Când arunc privirea pe fereastra care bate direct spre tomberonul de gunoi de sub pădure, văd mare forfotă la tomberon, maşini, faruri aprinse, mulţi gură-cască ... şi un urs capturat într-o cuşcă-capcană amplasată strategic lângă tomberon. Dacă prin mutarea în Valea Răcădăului venisem ca Mahomed la munte, reversul medaliei era că aceleaşi poteci pe care urcam eu pe munte erau folosite şi de urşii gunoieri ai Braşovului care coborau la tomberoanele din Răcădău. De foarte multe ori am zărit pe poteci plăcinţele proaspete de urs, însă niciodată nu am avut parte de o întâlnire de gradul trei cu maeştrii patiseri. Însă captura din seara cu pricina mi-a vârât puţin teama în oase şi pentru a exclude şansele unei întâlniri neplăcute în zorii zilei am plecat la alergare dimineaţa târziu, după ora nouă, în speranţa că între timp se vor fi întors acasă ultimii urşi întârziaţi pe la „restaurant“.

Plăcințică proaspătă de urs

Al doilea eveniment inedit a fost găsirea pe traseu a unui energizant la care nu m-aş fi aşteptat. Şi cu atât mai inedit cu cât nu a venit din domeniul nutriţiei. A fost primul maraton pe care l-am alergat cu o … biblie în spate. Da, adevăr adevărat vă spun eu vouă, cu o biblie pe care am găsit-o după primii kilometri, aşezată pe o buturugă de lângă potecă. Chiar dacă vremurile minunilor biblice sunt de mult apuse, o asemenea experienţă are darul de a atinge anumite coarde sensibile. Nu am ezitat nici un moment să iau biblia care parcă fusese pusă acolo cu un scop anume şi să o car cu mine în rucsac. M-a cuprins un sentiment ciudat că „cineva acolo sus mă iubeşte“ şi totodată o siguranţă interioară că maratonul avea să se termine în stil Hi-Q, adică: „Totul va fi bine“.

Un alt fel de energizant

Aşa că după câţiva kilometri pe curba de nivel pe poteca de sub Tâmpa am început sârguincios urcarea pe firul apei, pe Valea Hoţilor, pentru a ajunge la intersecţia de La Băncuţă. De La Băncuţă am intrat în poteca nemarcată ce avea să mă coboare lin până aproape de Pietrele lui Solomon. Alternam mereu alergarea cu scurte şedinţe fotografice, pentru că zăream mereu peisaje care mi se păreau demne de tras în chip. Ai fi zis că eram Scufiţa Roşie care se lăsa furată de floricele în drum spre bunicuţa. Noroc că am realizat la timp că pe mine nu avea să mă aştepte bunicuţa ci o urcare serioasă până sus în Vârful Postăvarul la 1800 m. Aşa că am vârât aparatul la cingătoare şi am continuat pe drumul forestier care m-a scos la vechea carieră din Poiana Braşov. Deja întâlneam turişti pe traseu, se uitau ei mai lung la sandalele mele, dar se mărgineau la a-mi da bineţe.

Scufița Roșie în acțiune

Asta până în Poiană în zona carierei. Aici tocmai se instalau cabluri de tiroliană şi se pregătea terenul pentru un team-building. Pe când mă holbam eu la un poligon de tras cu arcul, unul din organizatori mi-a recunoscut sandalele, a intrat în vorbă cu mine şi mi-a povestit că avea şi el sandale huaraches şi că le-a purtat în cursul unei expediţii în Mongolia. Măi să fie! Ce mică e lumea!

După acest mic intermezzo am traversat rapid pârtia Bradu şi am început urcarea pe drumul roşu, care pe parcursul anului trecut a suferit o adevărată schimbare la faţă în timpul extinderii domeniului schiabil din Poiană. Urcam alergând cu paşi mici, suflând des ca mocăniţa, avansând încet dar constant pe serpentinele ce brăzdau fata muntelui. Şi iată că la un moment dat mă trezesc în spatele unui mini-excavator care urca pe şenile în şantierul din Ruia. Ce Dumnezeu? Ăsta stă sau urcă? Nu stătea, ci urca. Şi totuşi eu îl depăşeam în alergare. Hei-hei, da ce m-am mai umflat în pene când i-am luat faţa. Se pare că motoraşul meu pe sandale se descurca mai bine ca motoraşul excavatorului pe şenile.

Lacul din Ruia

Ajuns la cabana Postăvarul am făcut o pauză pentru „adăpare şi furajare“. Pe când îmi scoteam eu din rucsac merele, pe grătarul de afară tocmai sfârâiau perpelindu-se o duzină de mici. Tanti care meşterea cu furculiţa mă întrebă dacă nu doream să servesc nişte mici. Ce să-i răspund? Vrei calule ovăz? Ce-aş mai fi înfulecat câţiva mici, că trecuseră ore bune şi peste douăzeci de kilometri de la micul dejun. Dar după aceea cine să mai urce pe vârf cu burta plină de mititei? Aşa că am refuzat ispita şi mi-am devorat merele, mulţumindu-mă să inhalez miresmele de grătar ce mă gâdilau plăcut la nări.

Sus, sus, sus, la munte sus



Cu rucsacul uşurat, dar conştiinţa intactă am început apoi asaltul pe Kanzel în sus spre Vârful Postăvarul. Împingând în genunchi pe urcuşul abrupt, apoi alergând pe porţiunea din spatele telecabinelor şi în final căţărându-mă pe stâncărie, am ajuns în punctul cel mai înalt al Postăvarului şi am început să-mi rotesc ochii de jur împrejur, cât ţine zarea, ca un vultur cocoţat în cuibul său de pe stâncă.

În cuibul de vultur

Aş mai fi stat eu să scrutez zările, dar de jos începeau să urce turiştii sosiţi cu telecabina, aşa că vulturul din mine a fost nevoit să părăsească cuibul, că se făcuse aglomeraţie pe metru pătrat şi m-am lansat în zbor pe pârtii în jos spre Poiana Braşov, întrerupându-mi coborârea pentru a admira aici alt zbor, cel al corporatiştilor care între timp încingeau tiroliana instalată de dimineaţă.

Ajunsesem între timp undeva pe la kilometrul treizeci. Am refăcut rezervele de apă şi am început coborârea pe poteca spre Şaua Tâmpei şi de acolo pe poteca ce cobora în diagonală în valea pe unde urcasem dimineaţa. Mă aşteptam ca în momentul acela să-mi simt picioarele grele, însă eram şi eu surprins de constanţa alergării. Nu era un tempo alert, dar era aceeaşi viteză constantă cu care plecasem în cursă de dimineaţă. Chiar dacă la ultimele maratoane pe care le alergasem fără tic-tacul ameninţător al cronometrului de la mână nu mai întâlnisem mult temutul zid, pe ultimii kilometri ai maratonului resimţisem totuşi de fiecare dată efortul cursei. Însă nu şi de data aceasta. Aveam senzaţia că în mine se învârtea un mic ceas elveţian. Rotiţele articulaţiilor şi resorturile musculaturii se mişcau ca unse, iar eu mă simţeam bine, fizic şi psihic deopotrivă, fără să încep numărătoarea psihologică în sens invers a kilometrilor. Ba dimpotrivă: pe final am lungit benevol traseul pentru a ajunge în câteva puncte de belvedere pentru fotografii.

Valea Răcădăului

Surpriza a venit a doua zi. Şi nu a fost una neplăcută. În mod normal ar fi trebuit să mă mişc teleghidat şi sacadat ca Fetele de la Căpâlna. Totuşi efectele secundare au întârziat să apară. A doua zi am urcat cu fiica mare pe umeri la cules de afine, am stat chircit şi aplecat pe tufe o întreagă dimineaţă, însă nici urmă de febră sau alte dureri. Asta da surpriză! Cum s-ar zice: Finit coronat opus (Sfârşitul încoronează opera).

Realizând că este posibil să fi găsit o mică piatră filozofală, o mică reţetă personală de succes, am stat şi am analizat să văd ce şi cum am făcut în ultimele luni, pentru că reacţia pozitivă a corpului m-a luat realmente prin surprindere. Înclin să cred că ingredientele principale au fost două: cele peste patru ore petrecute pe munte la alergare în duminicile ultimilor luni, în ciuda unei scăderi generale a volumului săptămânal, dar mai ales o tehnică de alergare în sandale mult îmbunătăţită faţă de anul trecut.

Epilog

Nu mă gândeam eu pe băncile şcolii, la ora de latină, că îndemnul Nosce te ipsum (Cunoaşte-te pe tine însuţi) are atâta aplicabilitate şi la alergare. Altfel spus, în primăvara aceasta m-am străduit să eficientizez efortul depus la alergare, ajustând poziţia corpului şi paşii de alergare. Nu am ajuns la o viteză mai mare, ci la un stil economic de alergare, cu o cadenţă ridicată a paşilor şi un impact redus la contactul cu solul. Deşi fac mai mulţi paşi pentru a parcurge aceeaşi distanţă, probabil că per ansamblu consumul de energie şi solicitările locale ale aparatului locomotor sunt mai mici decât înainte. Apa de izvor, patru mere şi două piersici mi-au fost de ajuns pe parcursul celor peste şapte ore şi jumătate de deplasare efectivă. Mi-am făcut damblaua, am alergat bucurându-mă de alergare, nu anticipând finalul, am scăpat de mersul de robot de după maraton şi deja îmi bat la poartă idei pentru noi maratoane, aşa că apăs pe „Save“ şi mă duc să le deschid uşa!

Ultra-maratonul Rupea - Sighisoara, 58.7 km, 12.11.2011

După ce spărsesem gheaţa cu primul ultra-maraton de la Braşov la Vad, vara şi toamna care au urmat au fost marcate de tot felul de premiere, toate având un numitor comun: sandalele huaraches. Am alergat cu ele pe asfaltul fierbinte de iulie al ultramaratonului, pe potecile stâncoase şi forestierele pietruite ale maratonului Ciucaş sau costumat Tarzan pe ploaia de la maratonul Bucureşti. Dar iată că după o vară şi două luni de toamnă blândă, dintr-odată coana toamna şi-a întors faţa de la alergători şi din exces de zel pentru cele două luni pierdute a adus cu ea nişte friguri furate parcă din congelatorul iernii.

Aşa că în timp ce căutam soluţii pentru a continua să alerg cu sandalele huaraches, mă simţeam precum greierele lui Topârceanu: „Cri, cri, cri, toamnă gri / Nu credeam c-o să mai vii“. Şi totuşi nici prin gând nu îmi trecea să revin la adidaşi pentru sezonul de hibernare. De fiecare dată când încălţasem adidaşii, îi simţeam în picioare grei ca nişte bocanci. Prin urmare am revenit la planşeta de proiectare şi după câteva încercări, tăieturi de foarfecă şi manevrări ale acului de cusut, m-am întors pe străzi în sandale purtând peste picioare o pereche de şosete ceva mai grosuţe, cu degetul mare despărţit de restul degetelor.

Puteam aşadar aborda cu încredere următorul ultra-maraton, fără teama de a lăsa în urma mea degete degerate pe asfalt. Şi de altfel nici nu era nevoie de asemenea repere de orientare marca Hänsel şi Gretel, pentru că nu aveam de gând ca, odată ajuns la sosire, să fac stânga împrejur şi să mă întorc la punctul de start. Cei aproape 59 de km din faţa Gării Rupea până pe Horea Teculescu în Sighişoara erau distracţie suficientă, mai cu seamă că aduceau cu ei tot dealuri unu şi unu, care trebuiau urcate şi coborâte rând pe rând.

Aşa că pe un ger care săgeta peisajul tomnatic şi făcuse să îngheţe peste noapte bălţile şi pâraiele, am plecat în jurul orei 08.30 din faţa Gării Rupea, uşurel ca o mocăniţă, scoţând rotocoale de aburi ce se pierdeau în aerul tare de dimineaţă. Şi dă-i, dă-i, dă-i uşurel pe deal în sus şi hopa-hop la vale şi apoi iar la deal, încercând să-mi cruţ pe cât posibil energia. Soarele întârzia să se arate, ascuns pe după nori iar după o oră m-am oprit pentru o primă pauză de alimentare. Apa din rucsac se răcise, cele câteva sandvişuri se răciseră şi ele iar după 2 minute de pauză simţeam cum mă cuprinde şi pe mine frigul aşa că am luat-o iar din loc, înghiţind restul sandvişului în alergare.

După câteva ore soarele a reuşit în sfârşit să scape de perdeaua norilor şi a început să arunce primele raze pe şosea. M-am bucurat ca un copil, simţeam noi energii aşa că am început să cânt în timp ce alergam. Parcă altfel arată viaţa când simţi o rază de soare. Parcă şi alergarea mergea mai uşor. Şi aşa am alergat aproape toată cursa, asortându-mi paşii cu ritmuri de Iris, Queen, colinde de Crăciun (în ton cu gerul de afară) şi multe alte melodii vesele. La aproape fiecare oră făceam o scurtă pauză, mâncam un măr, beam apă şi plecam mai departe. La un moment dat am încercat să mănânc un amestec de nuci si alune, dar parcă nu intrau aşa cum ar fi trebuit şi m-am întors la merele mele dulci, numai bune de înviorat.

Orele treceau încet, încet, mă uitam din când în când pe ceas şi vedeam 3 ore: „Hm, cam acum terminam alergarea lunga duminica pe munte. Acum sunt de-abia în prima jumătate a cursei“. Apoi 4 ore: „Hm, la Bucureşti terminam maratonul după 4 ore jumate, acum va dura mult mai mult“. Apoi 5 ore: „Ia uite, încă nu am ajuns la distanţa maratonului“. Apoi 6 ore: „Iacă a trecut şi maratonul“. Era o premieră pentru mine să alerg aşa încet. Dar nu voiam să accelerez, pentru că aveam drum lung in faţă, tot un deal şi o vale. Şi în plus mă simţeam bine. Ştiam că o bună parte din energie se ducea pentru menţinerea temperaturii corpului pe frigul de afară aşa că înaintam benevol ca mocăniţa, cu paşi mici şi la deal şi la vale, pentru că efectiv nu conta timpul în care voi termina cursa.

... ce bine că alergatul nu este interzis dacă eşti obosit. Şi ce bine că după un ultra-maraton nu ieşi chiar aşa de şifonat. :) 

Strategia paşilor mici a funcţionat de minune. Nu am avut nici pe departe viteză, dar chiar şi pe ultimii kilometri, când viteza mea de omidă fusese retrogradată la viteza melcului, totuşi nu aveam plumb în picioare ci continuam să fac pasul de alergare relativ uşor. Iar spre deosebire de primul ultra-maraton, nu mă mai trăgea de urechi niciun muşchi sau tendon, nu mă durea nimic. Ce-i drept progresam încet, dar progresam şi moralul era la înălţimea cuvenită.

Spre surprinderea mea, şoferii de pe DN13 au fost destul de civilizaţi şi nu am avut parte de prea multe claxoane care să mă sperie, ba dimpotrivă au fost claxoane de încurajare de la şoferii ce veneau din sens opus. Undeva lângă Rupea, câţiva muncitori care despicau buşteni pe marginea drumului s-au oferit amabili să-mi cedeze locul la secure, dacă tot aveam chef de mişcare, însă când au auzit că aveam de gând să alerg până la Sighişoara, au renunţat rapid la schimb. Cel mai frumos intermezzo a fost însă în Saschiz. Întrucât trebuia să îmi cumpăr apă, am ochit un birt pe marginea şoselei, nu am stat mult pe gânduri şi am intrat. Exact cum în vestul sălbatic atunci când în „saloon“ intra un străin, toţi petrecăreţii se opreau din vorbă şi îl măsurau pe noul venit cu privirea, tot aşa s-au petrecut lucrurile şi la Saschiz. Am deschis uşa şi în momentul acela clienţii de la mese cu ochii sticlind a băutură au încetat orice conversaţie şi şi-au aţintit privirile asupra străinului cu pantaloni mulaţi, sandale şi şosete, cu o vestă reflectorizantă şi rucsac în spate, care părea picat de pe altă planetă. Eu mi-am luat în serios rolul de John Wayne aşa că m-am îndreptat spre bar şi am cerut hotărât, dar fără să bat cu pumnul în tejghea :) ... două ape minerale, le-am plătit şi am ieşit cuminte afară, înainte ca petrecăreţii să se dumirească ce a fost apariţia ciudată.

Biserica-cetate Saschiz

După lăsarea întunericului, după aproximativ 9 ore şi 45 de minute de alergare domoală şi un mic sprint la deal pe ultimii 600 de metri, ceea ce mi-a demonstrat că resursele de energie încă nu erau secătuite, în ciuda oboselii generale care îşi spusese treptat cuvântul pe ultimii kilometri, am ajuns în faţa casei şi am fost întâmpinat de familie, ridicându-mi fericit în braţe cele două princhindele, ieşite în întâmpinarea lui tata.

Se termină ziua ... şi în curând şi alergarea.

Dacă pe ultimii kilometri cineva mi-ar fi vârât sub nas formularul de înscriere la un nou ultra-maraton, l-aş fi refuzat politicos, însă nu la câteva zile, deja mă vizita gândul de a repeta la anul isprava şi pe cealaltă jumătate a traseului, de la Rupea la Braşov.

De când am scris aceste rânduri şi până acum, când le-am pescuit din adâncul calculatorului pentru a le posta, au trecut mai bine de două luni, zarurile au fost deja aruncate şi în prezent sap pe internet pentru a pregăti traseul pentru o nouă alergare inedită, de data aceasta în Munţii Orăştiei: Ultra-Maratonul Cetăţilor Dacice, îmbrăcat în costum antic de dac.