Tarzan s-a întors ... la Maratonul
Bucureşti 2011
Tarzan s-a întors. După ce colegii săi
de breaslă care populaseră marile ecrane ale copilăriei (tot felul de voinici precum
Spiderman, Superman) au avut parte de comeback-uri de succes în rândul fanilor
deja adulţi, Tarzan a decis că este cazul să-şi facă şi el reintrarea pe scenă
şi unde altundeva putea să o facă decât în ţara natală, la Maratonul Bucureşti.
Tarzan plecase din România în persoana lui Johnny Weissmüller şi s-a întors
acasă în persoana unui alt românaş care i-a îmbrăcat pielea de leopard fără să bănuiască
câţi fani aveau să îi aclame apariţia pe străzile Bucureştiului.
Românaşul am fost eu şi povestea renaşterii
lui Tarzan s-a potrivit în schemă ca un mozaic. Îmi propusesem ca ediţia din acest
an să fie una cu totul specială, pentru că odată ce renunţasem la încălţările
tradiţionale în schimbul sandalelor huaraches, renunţasem la a mai alerga după
un timp anume şi îmbrăţişasem plăcerea de alerga în forma ei primară, fără
planuri de antrenament sau obiective de recorduri personale. Aşa că intenţionam
să mă distrez la acest maraton asortând sandalele cu un costum hazliu de om
preistoric şi o ghioagă autentică culeasă din pădure.
Însă efectul a depăşit cu muuult aşteptările.
Mă aşteptam sa aud replici hazlii şi să stârnesc râsete dar nicidecum să fiu
realmente aclamat de spectatorii postaţi pe margine şi alergătorii întâlniţi pe
traseu şi cu atât mai puţin să primesc un nou nume de cod: Tarzan. Inspirată
alegere de costum. Cred ca mai multă energie nu mi-ar fi putut oferi nici mama
băuturilor energizante din lume. Ba chiar la un punct de alimentare, un
voluntar se oferea în glumă să-mi aducă o halcă de carne!
Am văzut atâtea aparate foto aţintite
asupra mea, de zici că eram pe covorul roşu la Canne, nu pe asfaltul
maratonului. Mulţi alergători şi spectatori doreau să facă poze cu mine conform
sloganului „Faceţi poze cu maimuţa!“. Dacă eram inspirat şi puneam taxă mă întorceam
acasă mai bogat decât kenienii de pe podium :). Pe cât de haioasă a fost
apariţia mea la startul maratonului pe atât de variate au fost râsetele,
exclamaţiile şi încurajările primite. La tot pasul mă auzeam strigat: Tarzaneeeee!
Hei Tarzan, eu Jane! Yabadabadoooo! Uite-l pe Fred Flintstone! George of the
Jungle! Omule de Neanderthal! Hakuna matata!
Da, da, bine spus! Hakuna matata!
Acesta este adevăratul spirit al alergării şi implicit maratonului! Un fel de
don’t worry, be happy! Alergarea cu zâmbetul pe buze, comunicând cu cei din
jur, spectatori şi alergători deopotrivă, savurând împreună bucuria de alerga. Lăsând
deoparte comicul situaţiei, mesajul a fost simbolic şi ceva mai profund. Pe
scurt: pentru a alerga nu ai nevoie de niciun gadget. Pentru a alerga ani şi
zeci de ani la rândul trebuie însă să îţi placă să alergi. Restul
ingredientelor se vor potrivi singure in ecuaţie. Dacă scoţi afară accesoriile aduse
de progresul tehnologic (de la adidaşi pe perniţe de gel până la băuturi
energizante) alergarea nu este altceva decât una dintre adevăratele „bare
necessities“, cum ar zice ursul Baloo.
Nu pot decât sa mă bucur pentru decizia
de a alerga cursele mai încet decât ar cere imperiosul dicton „Citius, altius,
fortius!“ Datorită acestei decizii înţelepte maratoanele au devenit mult mai
plăcute pentru minte şi trup. De unde în goana cu cronometrul la celelalte
maratoane ultimii kilometri erau o adevărată luptă mentală, la Bucureşti nu am ambalat
motoarele ca la alte maratoane de şosea ... şi bine am făcut. Aşa am avut tot
timpul din lume să mă opresc la câte o fotografie pentru nu dezamăgi câte un
spectator care se străduia să scoată repede aparatul foto când vedea că se
apropie „nebunul“. Am stat la taclale la pas de jogging cu un domn din Suedia
trecut de şaizeci de ani, care era dovada vie a ce înseamnă să iubeşti
alergarea. Am organizat ad-hoc împreună cu naşul Christian o trecere „limbo
dance“ pe sub ghioaga lui Tarzan în zona trupei de muzică latino. Şi cireaşa de
pe tort: s-a găsit timp chiar şi pentru un interviu. A fost o premieră pentru
mine: prima cursă la care am dat un interviu, respectiv postului de televiziune
Prima. Şi ca să nu uit momentul, interviul a fost de-a dreptul cu peripeţii. În
momentul în care reporteriţa m-a abordat, cameramanul a crezut că interviul se
va da în mişcare şi a dat să facă câţiva paşi cu camera pe umăr, moment în care
s-a împiedicat şi s-a prăbuşit la picioarele lui Tarzan, cu tot cu cameră. Aşa
că în ciuda „vânatului“ răpus involuntar, am ridicat mâinile şi m-am
dezvinovăţit râzând în faţa reporteriţei care râdea şi ea: „Nu eu l-am doborât,
că n-am plecat la vânătoare”.
Foarte interesant a fost că foarte
multă lume m-a abordat în engleză. Păi de unde până unde fraţilor? Drept este
că Tarzan şi-a câştigat renumele pe platourile de filmări din America, dar el
s-a născut în jungla carpatină din România. Aşa că îndrăznesc să sper că nu se
va supăra Hollywood-ul pe mine pentru reînvierea personajului şi sunt toate
şansele ca blana lui Tarzan să nu prindă purici şi să fie scoasă la aer şi la
alte maratoane!