joi, 3 februarie 2011

Maratonul Atena - 31 octombrie 2010


De Bello Marathonico sau Povestea Maratonului Atena 2010

Ego Hadrianus Wolfius, chronicarus dacicus, aş putea relata cursa maratonului de la Atena printr-un singur cuvânt: Nenikekamen! („Am învins!“). Acesta era epilogul anului 490 î.C., când soldatul atenian Pheidippides se prăbuşea epuizat şi murea după ce parcurgea în alergare distanţa de circa 40 de kilometri care despărţea locul bătăliei de la Maraton de centrul Atenei, anunţând victoria micuţei armate ateniene în faţa forţelor persane de trei ori mai numeroase.

După alte câteva mii de ani, în duminica zilei de 31 octombrie 2010, în Grecia se anunţa însă o nouă „bătălie“ a Maratonului, pe care urmau să o dea circa 12.500 de alergători care luau startul în cursa clasică care marca aniversarea a 2500 de ani de la celebra cursă a solului grec, care dăduse astfel naştere celei mai dificile probe de atletism.

Alergători de pe toate continentele (europeni, americani, asiatici) îşi anunţaseră participarea la această cursă, aşa că nu se putea ca tocmai cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, cum obişnuia Herodot să îi laude pe românaşii noştri daco-geţi, să nu trimită o mică falangă mioritică de tarabostes care să dea piept cu traseul maratonului. Avânt aşadar spatele asigurat, cel puţin la capitolul istorie, mă înrolasem şi eu în rândurile maratoniştilor. Spre deosebire de vechii spartani, care aveau două posibilităţi de a se întoarce acasă, respectiv sub scut (ca învingători) sau pe scut (învinşi, căzuţi în luptă), ambiţia mea personală nu îmi permitea decât prima variantă: un nou record personal, pe care mi-l doream în jurul a 3 ore şi 45 de minute.

Ce a urmat a fost un eveniment fantastic pe care îl pot numi cea mai frumoasă cursă la care am participat! Cinste lor, cinste lor, cinste grecilor ... care au organizat această cursă aniversară şi au ieşit în rânduri mari pe marginea drumului pentru a aclama şi a susţine alergătorii! Este ceva extraordinar să fii aclamat pe distanţa a 42 de kilometri de rânduri de oameni cu ramuri de măslin în mâni, oameni care jubilau şi încurajau frenetic, indiferent că prin faţa lor trecea un matador local îmbrăcat în costum antic de războinic hoplit sau un alergător din altă ţară. Nu de puţine ori am auzit în jurul meu strigătele energizante „Go Romania“, atunci când spectatorii citeau inscripţia România pe tricourile unor alergători români aflaţi în apropierea mea!

Iar dacă atmosfera de pe parcurs poate fi cu greu descrisă în cuvinte, pentru finish bagajul de epitete este cu atât mai sărac! Un final pe stadionul olimpic de marmură, pe care s-au desfăşurat primele jocuri olimpice moderne din 1896, este ceva ce nu poţi să uiţi niciodată! Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi închipuiţi-vă un stadion plin de oameni ridicaţi în picioare care te aplaudă şi te aclamă în timp ce îţi faci intrarea pe pistă iar în difuzoare răsună acordurile de sirtaki! Şi toate acestea adăugate peste senzaţiile greu de descris pe care le încerci la finalul unei curse memorabile pe traseul istoric, după 2500 de ani.

Cursa era o lecţie de istorie experimentată live şi totodată un examen al maratonului la mama lui acasă. Înainte de cursă îmi propusesem să alerg constant, cu o viteză de cca. 5 min/km până la kilometrul 10 (o viteză care s-ar traduce într-un timp final de ca. 3 ore si 30 de minute, daca ar fi menţinută pe întreaga distanţă), apoi să abordez defensiv urcuşul dintre kilometrul 11 şi 31 cu o alergare mult încetinită, pentru a avea resurse pe ultimii kilometri de coborâre şi pentru a putea termina într-un timp maxim de 3 ore şi 45 de minute. Însă atunci când am ajuns la primele dealuri, obişnuit fiind cu antrenamentele efectuate în Braşov, pe Tâmpa, pe trasee cu urcări abrupte, am fost furat de încurajările spectatorilor şi de pantele mai domoale (dar mult mai lungi), astfel că am redus doar foarte puţin viteza iar la kilometrul 31 mă aflam la doar 1 minut si jumătate în spatele timpului teoretic de 3 ore şi jumătate, pe care în mod normal nu l-aş fi abordat decât într-o cursă cu profil plat.

Pentru că nu mă simţeam obosit şi savurasem din plin primii 31 de kilometri, începeam să cred că este posibilă o performanţă la care nici nu îndrăznisem să mă gândesc şi mi-am propus să încerc recuperarea acelui minut şi jumătate. Aşa că am început coborârea în forţă. Ciudat era însă că deşi mi se părea că alergam mai repede, la kilometrul 32 am constatat că nu recuperam deloc şi că viteza mea rămânea aceeaşi şi nu cobora de fel sub 5 min/km. La fel şi la kilometrul 33. Am înţeles repede ce se întâmpla. Dealurile mă furaseră, aruncasem în luptă energii preţioase pe porţiunea de urcare şi mă temeam că urma o lecţie care îşi va produce efectele pe ultimii kilometri. Aşa că am renunţat la lupta cu cronometrul şi am decis să alerg aşa cum îmi va dicta corpul. Lipsa forţei de a accelera era oarecum o mică lovitură de moral, pentru că nu tratasem dealurile cu respectul cuvenit. Lipsite de motivaţia mentală, bateriile fizice nu au întârziat să dea şi ele semne de oboseală, aşa că viteza mea a scăzut treptat până la cca. 6 min/km în jurul kilometrului 41. Eram conştient însă că reuşisem să cobor cu minute bune sub targetul meu iniţial şi ştiam că finish-ul era tot mai aproape, deşi ca prin magie kilometrii deveneau din ce în ce mai lungi. Am trecut linia de sosire cu o viteză mult redusă, în pas de jogging, după 3 ore şi 38 de minute (record personal îmbunătăţit cu 18 minute), copleşit fiind deopotrivă de amprenta celor 42 de km şi de atmosfera memorabilă de pe stadion, conştientizând parcă abia atunci când medalia mi-a fost atârnată de gât că reuşisem să înving din nou!

Da, învinsesem! Atât de greu dar atât de frumos! Şi fericirea de o obţine un record personal tocmai pe traseul maratonului antic a generat cea mai frumoasă poză, având la gât cea mai preţioasă medalie!