Maratonul International Bucuresti - 03.10.2011

Tarzan s-a întors ... la Maratonul Bucureşti 2011

Tarzan s-a întors. După ce colegii săi de breaslă care populaseră marile ecrane ale copilăriei (tot felul de voinici precum Spiderman, Superman) au avut parte de comeback-uri de succes în rândul fanilor deja adulţi, Tarzan a decis că este cazul să-şi facă şi el reintrarea pe scenă şi unde altundeva putea să o facă decât în ţara natală, la Maratonul Bucureşti. Tarzan plecase din România în persoana lui Johnny Weissmüller şi s-a întors acasă în persoana unui alt românaş care i-a îmbrăcat pielea de leopard fără să bănuiască câţi fani aveau să îi aclame apariţia pe străzile Bucureştiului.

Românaşul am fost eu şi povestea renaşterii lui Tarzan s-a potrivit în schemă ca un mozaic. Îmi propusesem ca ediţia din acest an să fie una cu totul specială, pentru că odată ce renunţasem la încălţările tradiţionale în schimbul sandalelor huaraches, renunţasem la a mai alerga după un timp anume şi îmbrăţişasem plăcerea de alerga în forma ei primară, fără planuri de antrenament sau obiective de recorduri personale. Aşa că intenţionam să mă distrez la acest maraton asortând sandalele cu un costum hazliu de om preistoric şi o ghioagă autentică culeasă din pădure.

Însă efectul a depăşit cu muuult aşteptările. Mă aşteptam sa aud replici hazlii şi să stârnesc râsete dar nicidecum să fiu realmente aclamat de spectatorii postaţi pe margine şi alergătorii întâlniţi pe traseu şi cu atât mai puţin să primesc un nou nume de cod: Tarzan. Inspirată alegere de costum. Cred ca mai multă energie nu mi-ar fi putut oferi nici mama băuturilor energizante din lume. Ba chiar la un punct de alimentare, un voluntar se oferea în glumă să-mi aducă o halcă de carne!

Am văzut atâtea aparate foto aţintite asupra mea, de zici că eram pe covorul roşu la Canne, nu pe asfaltul maratonului. Mulţi alergători şi spectatori doreau să facă poze cu mine conform sloganului „Faceţi poze cu maimuţa!“. Dacă eram inspirat şi puneam taxă mă întorceam acasă mai bogat decât kenienii de pe podium :). Pe cât de haioasă a fost apariţia mea la startul maratonului pe atât de variate au fost râsetele, exclamaţiile şi încurajările primite. La tot pasul mă auzeam strigat: Tarzaneeeee! Hei Tarzan, eu Jane! Yabadabadoooo! Uite-l pe Fred Flintstone! George of the Jungle! Omule de Neanderthal! Hakuna matata!

Da, da, bine spus! Hakuna matata! Acesta este adevăratul spirit al alergării şi implicit maratonului! Un fel de don’t worry, be happy! Alergarea cu zâmbetul pe buze, comunicând cu cei din jur, spectatori şi alergători deopotrivă, savurând împreună bucuria de alerga. Lăsând deoparte comicul situaţiei, mesajul a fost simbolic şi ceva mai profund. Pe scurt: pentru a alerga nu ai nevoie de niciun gadget. Pentru a alerga ani şi zeci de ani la rândul trebuie însă să îţi placă să alergi. Restul ingredientelor se vor potrivi singure in ecuaţie. Dacă scoţi afară accesoriile aduse de progresul tehnologic (de la adidaşi pe perniţe de gel până la băuturi energizante) alergarea nu este altceva decât una dintre adevăratele „bare necessities“, cum ar zice ursul Baloo.

Nu pot decât sa mă bucur pentru decizia de a alerga cursele mai încet decât ar cere imperiosul dicton „Citius, altius, fortius!“ Datorită acestei decizii înţelepte maratoanele au devenit mult mai plăcute pentru minte şi trup. De unde în goana cu cronometrul la celelalte maratoane ultimii kilometri erau o adevărată luptă mentală, la Bucureşti nu am ambalat motoarele ca la alte maratoane de şosea ... şi bine am făcut. Aşa am avut tot timpul din lume să mă opresc la câte o fotografie pentru nu dezamăgi câte un spectator care se străduia să scoată repede aparatul foto când vedea că se apropie „nebunul“. Am stat la taclale la pas de jogging cu un domn din Suedia trecut de şaizeci de ani, care era dovada vie a ce înseamnă să iubeşti alergarea. Am organizat ad-hoc împreună cu naşul Christian o trecere „limbo dance“ pe sub ghioaga lui Tarzan în zona trupei de muzică latino. Şi cireaşa de pe tort: s-a găsit timp chiar şi pentru un interviu. A fost o premieră pentru mine: prima cursă la care am dat un interviu, respectiv postului de televiziune Prima. Şi ca să nu uit momentul, interviul a fost de-a dreptul cu peripeţii. În momentul în care reporteriţa m-a abordat, cameramanul a crezut că interviul se va da în mişcare şi a dat să facă câţiva paşi cu camera pe umăr, moment în care s-a împiedicat şi s-a prăbuşit la picioarele lui Tarzan, cu tot cu cameră. Aşa că în ciuda „vânatului“ răpus involuntar, am ridicat mâinile şi m-am dezvinovăţit râzând în faţa reporteriţei care râdea şi ea: „Nu eu l-am doborât, că n-am plecat la vânătoare”.

Foarte interesant a fost că foarte multă lume m-a abordat în engleză. Păi de unde până unde fraţilor? Drept este că Tarzan şi-a câştigat renumele pe platourile de filmări din America, dar el s-a născut în jungla carpatină din România. Aşa că îndrăznesc să sper că nu se va supăra Hollywood-ul pe mine pentru reînvierea personajului şi sunt toate şansele ca blana lui Tarzan să nu prindă purici şi să fie scoasă la aer şi la alte maratoane!

 

Maratonul Ciucas Trail Running - 03 septembrie 2011

La începutul verii, când completam formularul de înscriere la Ciucaş Trail Running, îmi venea în minte o reclamă celebră: Ciuc, încă una şi mă duc! Mai că s-ar fi potrivit, numai că în cazul meu era Ciucaş şi nu era nici bere şi nici ultima, ci prima alergare montană pe distanţa maratonului. Adică cum s-ar zice: după patru maratoane, toate patru de şosea, bate vântul a schimbare, peste pasiunea mea. Aşa că, după botezul sandalelor huaraches pe asfaltul primului ultramaraton, venise vremea ca acestea să susţină examenul de bacalaureat la proba maratonului montan. Auspiciile erau bune pentru că la lucrările de control de până atunci – a se înţelege alergările montane de sfârşit de săptămână – primiseră numai note de zece.

Însă acum era proba de foc şi chiar dacă unii din alergătorii adunaţi la start îşi dădeau coate şi aruncau priviri îndoielnice şi zâmbitoare asupra „şlapilor”, aflaţi în total contrast cu încălţările de alergare montană, eu ştiam mai bine ca oricine că, în ciuda apariţiei mele haioase, alergarea pe crestele Ciucaşului nu era o glumă. Citeam în multe priviri părerea nerostită: faci ce vrei, dar ştii ce faci? Chiar ştiam pentru că testasem în repetate rânduri mariajul între sandale şi munte. Nu îmi era frică de accidentări, pentru că atâta vreme cât piciorul este conştient de suprafaţa pe care calcă, nu are cum să fie luat prin surprindere de entorse, luxaţii et Co. Necunoscuta era însă cum se vor comporta picioarele per ansamblu după 2350 m de urcări şi coborâri pe suprafeţe dintre cele mai variate si accidentate. Iarăşi nu ştiam cât va dura toată afacerea, dar eram pregătit sufleteşte şi trupeşte pentru o aventură lungă, pentru că pasul grijuliu dictat de picioarele decopertate nu se putea măsura cu zborul în cizme maratoniste de şapte poşte.

Tulai Doamne!

În consecinţă m-am aşezat la start ultimul în pluton, pentru a nu deranja pe nimeni şi am luat-o lipa, lipa pe urmele grupului de alergători. Strategia cu care urma să abordez traseul era deja exersată: pe urcările abrupte, unde nu se poate alerga, voi merge la pas vioi, în rest orice bucăţică alergabilă, fie ea urcare uşoară, plat sau coborâre va fi alergată. Aşa că până una alta mă încălzeam săltând uşurel, evitând pietrele de pe prima secţiune a traseului, înainte de intrarea în pădure şi de prima urcare serioasă.

Nu era de alergat pe acest prim urcuş şi în faţa mea alergătorii se înşirau ca mărgelele şi împingeau serios în beţe, ca la un concurs de schi fond. Foarte repede am constatat că ritmul meu de urcare, fără să-mi sară inima din piept, era mai rapid decât ritmul în care urca coada plutonului, de care mă lipisem şi eu, aşa că am început să croşetez poteca, depăşind pe stânga şi pe dreapta, pentru a putea urca în ritmul propriu. Până să exersez modelul cel mai eficient de croşetare, panta s-a terminat relativ repede şi am ajuns la primul punct de control, unde traseele de semimaraton şi maraton se despărţeau.

Dintr-odată m-am trezit singur pe traseul de maraton, ceea ce m-a făcut să cred că ariergarda în care înotasem până atunci luase drumul semimaratonului şi eu rămăsesem ultimul mohican maratonist. Ciudată şi cât se poate de plăcută senzaţia pe care am simţit-o trecând de la aglomeraţia de alergători la pustietatea potecii, auzind în jur doar ciripitul matinal al păsărilor. Adăugând şi noutatea traseului, mă simţeam ca un mic explorator în ţinuturi neumblate, un mic Bear Grylls la pas alergător. În ciuda exuberanţei dublate de o porţiune lejeră de coborâre, pe care picioarele lipăiau vesele, realizam totuşi că pentru a nu greşi traseul trebuia să ţin un ochi şi asupra marcajelor, pe lângă scanarea de rutină a potecii cu scopul de a evita rădăcinile şi pietrele cu care nu doream să îmi măsor tălpile.

Pe-un picior de plai

Şi pe când îmi dedicam eu mai bine simţurile traseului necunoscut, precum un cercetaş infanterist aflat între liniile inamice, aud din spate un tropăit ce se apropia văzând cu ochii (pardon, auzind cu urechile) de parcă aş fi fost vreunul din proscrişii lui Robin Hood la braconaj prin pădurea Sherwood şi pe urmele mele se aflau călăreţii şerifului de Nottingham. Nici nu apuc să mă feresc de pe cărare, când pe lângă mine trec rapid ca vântul trei alergători ce se aruncau la vale asupra potecii, de parcă ar fi vrut s-o calce în picioare (sic!). Aceeaşi poveste avea să se repete după fiecare urcare. Pe urcuş eu avansam cu pas sprinten, depăşind câte un alergător răzleţ ce vâslea din beţe, iar pe coborâre, când căutam să îmi potrivesc pasul în funcţie de specificul potecii pe care călcam, ariergarda se transforma în avangardă, trecând vuind pe lângă mine precum o companie de tancuri blindate pe şenile Salomon.

Şi uite-aşa, după o primă sesiune de urcuşuri şi coborâşuri, am ajuns repejor la pasul Boncuţa. În faţa mea se ridica semeţ o pantă lungă şi abruptă, care se pierdea în pădure. Parcursesem aproximativ 14 km, aşa că la punctul de control mi-am îngăduit o scurtă pauză de alimentare, mi-am împrospătat rezervele de apă şi m-am pregătit sufleteşte să dau piept cu urcuşul, precum trupele române în asediul redutei de la Plevna. Zău nu ştiu dacă la Plevna curcanii noştri atacau vârful pe muzică, alta decât cântecul schijelor şi gloanţelor ce vâjâiau în jurul lor, însă eu îmi potriveam urcuşul fluierând melodii Phoenix. Şi uite aşa, cu triluri de Mugur de Fluier şi Andrii Popa, treceam sprinten prin curbele de nivel, când deodată mă oprii înmărmurit, pentru că de sus, dintre copaci, decorul muzical al haiducilor cu care îmi acompaniasem urcarea părea să prindă viaţă iar pe făgaşul abrupt al potecii îşi făcu apariţia un şir de cai ce coborau la trap, fără ham, căpăstru sau călăreţ, ca nişte veritabili mustangi sălbatici. Mai că mă aşteptam să apară de după curbă vreun haiduc călare care îi mâna de la spate. Haiducii s-au lăsat aşteptaţi, în schimb la câteva minute au apărut căruţele ciobanilor care coborau de la stânele alpine, aşa că am înţeles iute sursa pastorală a acestui intermezzo. Totuşi, timp de câteva momente, a fost ca şi cum vremea haiducilor îşi reintrase în drepturi, în singurătatea unui traseu delicios de sălbatic.

Pe măsură ce urcarea se domolea şi am putut să o iau la pas alergător, peisajele deveneau din ce în ce mai spectaculoase, ieşind în zona de platou alpin. Aşa că m-am transformat rapid într-o Scufiţă Roşie, care a uitat de ce a venit la munte şi se întrerupea din alergare pentru a trage în chip peisaje după peisaje, creste, văi şi alte delicatese montane, foarte fotogenice de altfel. Cu aparatul foto în acţiune şi bucurându-mă de traseul alergabil am ajuns la baza Vârfului Ciucaş, un fel de cetate a Constantinopolului ce trebuia luată cu asalt de hoardele de ghiauri maratonişti … care adoptaseră totuşi strategia pieilor roşii şi se cocoţau în şir indian pe poteca şerpuită. Mai cu o glumă, mai cu o gură de apă, şirul în care înaintam ajunse în vârful „deluşorului“ de 1954 m, numai bun pentru o altă şedinţă fotografică, că deh, nu urcă omul în fiecare zi unde-şi face vulturul cuib. Ce-i drept, vulturi nu am găsit, în schimb pe vârf era plin de capre negre maratoniste, care, cum treceau de hop, o luau la sănătoasa pe potecă în jos, ştiind că de acum încolo, cu mici excepţii, coborârea va face legea până la sosire. În schimb eu, cu potcoavele mele subţirele, am luat-o cătinel la vale, mutându-mi ochii în tălpi. Alergătorii din faţă zburau la vale, mâncând poteca, iar eu ca Nichita Stănescu: „Dintr-un bolovan coboară, pasul tău de domnişoară“.

Pe-o gură de rai

Venise aşadar vremea să încep dansul care se transforma treptat într-un slalom printre stâncării marca Ciucaş, slalom pe care l-am continuat printre pietrele presărate pe coborârea forestieră abruptă de la Cabana Ciucaş şi mai apoi prin ogaşele drumului ce şerpuia de la Cabana Muntele Roşu spre Cheia. Era un fel de bătută cu paşi mărunţi, şi la stânga şi la dreapta, că aşa se joacă talpa, şi-n faţă şi-n lateral, într-un slalom senzual. Senzaţii cât cuprinde, însă fără durere, pentru că simţul tactil si vizual lucrau la unison. Ochii scanau poteca si senzorii din tălpi dictau fel şi fel de unghiuri de eschivă iar eu îmi vedeam frumuşel de coborâre, zâmbind la diferite constatări hazlii ale alergătorilor care mă ajungeau din spate („Faini bocanci de alergare ţi-ai tras”) sau ale turiştilor aflaţi pe traseu („Ia uite şi pe ăsta care aleargă în şlapi”). Însă, spre mirarea şi totodată bucuria mea, la capătul coborârii, înainte de a traversa şoseaua şi a intra în Cheia, am fost salutat de pe marginea drumului cu aplauze şi aprecieri din partea unor spectatori care ştiau ce aveam în picioare: „Bravo, barefoot runner! Raramuri!”.

La Înalta Poartă!

Frumoasă surpriză, la fel de frumoasă ca toate aplauzele şi încurajările spectatorilor şi alergătorilor care deja terminaseră şi stăteau pe marginea drumului în apropierea sosirii, în timp ce eu o ridicam în braţe pe fiica cea mare şi alergam cu ea pe umeri ultimii 100 de metri, trecând linia de sosire fericit ca în Sânul lui Avram. Şi mai eram bucuros că vampirul ăla mic şi obraznic care goleşte bateriile maratoniştilor nu îmi făcuse nicio vizită pe parcursul celor şapte ore şi jumătate, adică nu tu cădere fizică, nu tu dureri musculare, tălpi frăgezite sau mai ştiu eu ce jenă de la sandale. Colindasem ca Alice prin Ţara Minunilor, mă bucurasem de fiecare kilometru, fluierasem, glumisem pe traseu, într-un cuvânt fusese exact acel gen de alergare pe care mi-o doream, alergare de croazieră şi de plăcere când locul şi timpul nu mai contează. Greşesc, contează, numai că nu sunt locul si timpul din clasament ci locul pe unde alergi si timpul petrecut alergând în armonie cu simţurile şi natura. Iaca mi-am făcut damblaua, mi-am câştigat medalia de colecţie iar sandalele şi-au câştigat respectul meu la proba maratonului montan, aşa că pentru a încheia tot cu o reclamă, precum am început, „Viitorul sună bine!”.

După faptă şi răsplată



Ultra-maratonul Perşanilor, Braşov - Vad, 23 iulie 2011

Aşa cum mi-am propus la începutul anului, maratonul din Rotterdam avea să fie ultimul alergat la întrecere cu cronometrul. După ce citisem de Crăciun cartea Born to Run, înţelesesem că există şi o altă dimensiunii a alergării, care înseamnă mai mult decât navigarea în căutarea unor timpi mai buni şi ghidarea după coordonatele exacte ale graficelor săptămânale de antrenament. Voiajul primelor patru maratoane în adidaşi fusese plăcut dar abandonarea adidaşilor echivala cu aruncarea ancorei în golf şi îmbarcarea într-o nouă croazieră, pe aripile sandalelor Huaraches. Iar pentru aceasta m-am înscris la grupa mică de la grădiniţa alergării, adaptându-mă la pas uşor noilor încălţări, uitând de orice obiectiv de viteză sau distanţă. Nu am mai ţinut evidenţa kilometrilor alergaţi; ştiam doar că cele două alergări săptămânale de la serviciu spre casă însemnau fiecare câte 10 km, la care se adăuga o alergare de peste trei ore, duminica, în mijlocul naturii.

Aşa că după 3 luni, când simţeam că perioada de ucenicie se apropia de sfârşit, mi-am convocat picioarele la sfatul bătrânilor. Ce-ar fi, le-am întrebat eu, dacă am ieşi într-o sâmbătă dimineaţa la o alergare şi ne-am tot duce pe drum până vom trece de distanţa maratonului şi ne vom opri într-un târziu, după 58 de km, în faţa casei bunicilor din satul Vad, la poalele Munţilor Făgăraş? Zece degete de la picioare au fost pentru, aşa că având aprobarea „digitală“ nu mai trebuia decât să o pun în practică.

Urma sa fie testul de bărbăţie al sandalelor si picioarelor deopotrivă. Primul meu ultra-maraton, alergat de capul meu, fără staţii de alimentare organizate, cu rucsacul cu apă şi ceva mâncărică în spate, încălţat cu sandale (dar totuşi cu pantofii de alergare, pe care nu îi mai purtasem de trei luni, vârâţi din spirit de precauţie în rucsac, pentru situaţia în care sandalele nu mi-ar fi permis să duc alergarea până la capăt). Cum necum, cu cele trei bidoane de 600 ml şi toate nimicurile trebuincioase, de la cremă pentru protecţie solară până la aparat foto şi telefon mobil, am ajuns la o greutate de 5 kg pe care urma să o duc în spate pe toată distanţa, precum melcul căsuţa lui.

Pentru traseu am apelat la spionul Google Map, care în doi timpi şi trei mişcări mi-a aruncat pe ecran un traseu frumuşel, din faţa blocului din Braşov până în faţa casei bunicilor. Traseul traversa inevitabil Munţii Perşani, aşa că am decis să mă joc puţin de-a ofiţerul de stare civilă şi să-mi botez cursa „Ultra-maratonul Perşanilor“.

Zis şi făcut. În ajunul aventurii mi-am dus frumuşel familia cu maşina la destinaţie, nu de alta, dar îmi doream câteva poze de final în amintirea primul meu ultra-maraton. Auzind ca sosise ziua Z, părinţii, fraţii, întreg clanul lupilor s-a adunat în căsuţa de la Vad pentru a mă întâmpina, de parcă urma să-şi facă Mihai Viteazu intrarea triumfală în Alba Iulia.

Până la intrarea triumfală mai era însă drum lung. În dimineaţa cursei la ora cinci, în lipsa pupezei din tei, alarma telefonului şi-a făcut la fel de bine datoria, astfel că la şase fără un sfert plecam din faţa blocului, nu înainte de a ronţăi 2 covrigi şi două felii mari de pepene roşu, împuşcând cu pepenele 2 iepuri dintr-un foc: energizare şi hidratare, ambele naturale.

Sandalele mele lipăiau ritmic pe asfaltul trotuarelor şi în timp ce eu mă aflam abia la începutul misiunii, schimbul de noapte tocmai ieşea de prin cluburi. În sinea mea mă gândeam: „Fiecare cu ce-l doare.“ Unii se sparg în figuri prin cluburi iar eu urma să văd dacă mă voi sparge în bucăţele pe traseu.

Până una alta mă amuzam cercetând privirile puţinilor trecători pe care îi întâlneam. Mai toţi mă măsurau uimiţi din ochi, nesiguri dacă eram dus cu pluta, de vreme ce făceam jogging cu rucsacul în spate, la şase dimineaţa, însă incertitudinea lor se transforma în certitudine atunci când privirea le aluneca asupra încălţărilor mele. Probabil că în sinea lor mă compătimeau. Nu probabil, ci sigur! Trecând prin dreptul unei bodegi din care tocmai ieşeau împleticindu-se doi „sportivi“ de vârsta a doua, după un cantonament de noapte la „ridicarea paharelor“, am prins din fugă o replică plină de compasiune: „Uite mă săracul! Şi pe ăsta îl fugăreşte nevastă-sa de-acasă!“ Asta da motivaţie pentru antrenamente, mă gândeam eu cu zâmbetul pe buze. Dacă ar şti soţiile "degustătorilor" ce armă de antrenor este făcăleţul, ar ieşi din bodegi campioni mondiali pe bandă rulantă.

Acum la drept vorbind, ce să şi gândească oamenii, în special localnicii din satele prin care treceam, văzând un zănatec care alerga aproape desculţ, cu rucsacul în spate, în bătaia soarelui, te miri unde. Curiozitatea era mai tare ca mirarea, aşa că un bunicuţ ce stătea pe o băncuţă în faţa casei m-a oprit la un moment dat să mă întrebe de unde vin şi unde mă duc. Auzind răspunsul meu, şi-a făcut o cruce mare, de parcă l-ar fi văzut pe ăl încornorat: „Doamne Dumnezeule şi Maică Precistă! D-apoi cu ce păcatele mele ai greşit nepoate?“. L-am lăsat să se mire mai departe şi mi-am văzut fericit de drum, gândindu-mă amuzat că dacă preoţii ar introduce astfel de canoane după spovedanie, ar rămâne lumea fără păcătoşi. Ai minţit? Ia bagă o sută de ture în jurul bisericii! Ai furat? Hai rapid un pelerinaj în pas alergător până la Voroneţ!

Aşa că cine zicea că să alergi e plictisitor. Monotonie? Da de unde! Nu alergi chiar ca pe stadion, în uralele spectatorilor, dar încurajatori se găsesc te miri unde. Bunăoară în satul Şinca Nouă, unde am ajuns spre amiază. Trecând pe lângă un magazin înjghebat într-o casă, mă pomenesc că vânzătoarea dă buzna în stradă pe urmele mele, strigându-mă: „Domnu, Domnu!“ Mă opresc, mirat la rândul meu, iar tanti vine spre mine surâzând mândră: „Să ştiţi că v-am văzut azi-dimineaţă în Cristian!” Apoi cum să nu-ţi dea energie aşa o încurajare sinceră! Dacă ea era mândră că mă văzuse, cum să nu fie eu care alergam de când se făcuse dimineaţă?

Şi dacă-i bal, atunci bal să fie. Ca în Ohaba, unde am nimerit în mijlocul unei nunţi, la ieşirea din biserică. Şoseaua era plină de nuntaşi şi gură cască adunaţi să vadă mireasa. Aşa că mă strecor eu printre ei sau mai degrabă se dau ei la o parte, privind ca la urs. Scot aparatul de fotografiat să fac o poză miresei. Mireasa mă vede, îmi face cu mâna şi vine iute spre mine zâmbind şi întrebându-mă în engleză: „Hello, are you from Romania?“ Pe mine mă pufnea râsul. Aşa că zâmbind şiret îi răspund „N-ai ghicit. Sunt din Braşov!“ La care bucuria de pe faţa ei face loc brusc unei dezamăgiri evidente. Ce să-i faci. Nu i-a fost dat să aibă parte de un străin la nuntă.

Şi uite-aşa, cu câte un intermezzo, am savurat kilometru după kilometru. Paşii curgeau uşurel pe şosea. Sandalele îşi făceau treaba cum ştiau mai bine şi eu la fel. Fără sabia cronometrului deasupra capului, mi-am îngăduit să mă opresc de câte ori zăream un peisaj care merita tras în chip sau de câte ori mă suna cineva din familie, dornic să ia pulsul la cald. Ba la un moment dat mi-am aşezat aparatul foto pe rucsac, pe marginea drumului si am filmat câteva duble alergând dus-întors. Eram şi eu curios cum se vede alergarea în sandale privită de pe margine.

Orele treceau şi iată-mă ajuns la distanţa de 42 km. De aici intram pe teren necunoscut, pentru că nu alergasem niciodată mai mult de distanţa maratonului. Dar perspectivele erau bune. Nu simţeam nicio durere, timp aveam berechet la dispoziţie, chiar dacă între timp soarele urcase sus pe cer şi puţinele petece de umbră aruncate de copacii de pe marginea drumului erau mai degrabă o amăgire decât o uşurare. Aşa că drept răsplată pentru maratonul terminat m-am oprit în primul sat şi pe lângă reîmprospătarea rezervelor de apă mi-am făcut cinste cu o îngheţată. Tare bună, deşi era un big no name. Da parcă mai conta! Rece să fie! Mă miram însă că foame nu îmi era, deşi nu ronţăisem decât vreo 2 covrigi şi 2 turtiţe de mălai pe parcurs. Tare ciudat metabolismul ăsta. Deşi caloriile se rostogoleau în spatele meu pe şosea, nu simţeam nevoia să le înlocuiesc.

Însă cu cât mă apropiam de destinaţie, după ce trecusem de kilometrul 50, simţeam cum după fiecare pauză pentru o fotografie sau o gură de apă un tendon de la piciorul stâng începea să mă tragă de mânecă, pentru a-şi anunţa prezenţa. Parcă plecam ceva mai greu de pe loc, până reuşeam să schimb în viteza a doua după câţiva paşi. Iar soarele nu se juca nici el. Căldură mare monşer! Simţeam că venise momentul când trebuia să înlocuiesc combustibilul si să trec de la rezervele fizice de energie la rezervele mentale. Era o ocazie excelentă pentru a experimenta o strategie despre care citisem doar. Când apare oboseala, nu are rost să te împotriveşti ci mai degrabă să te împaci cu ea, să o îmbrăţişezi pentru a o cunoaşte mai bine. Şi aşa am făcut, i-am zis „Bun venit” şi ne-am continuat drumul împreună până am ajuns la ultima bornă kilometrică înainte de intrarea în sat. M-am oprit să fac o fotografie de remember şi să beau apă, dar când am plecat de pe loc, după ce zăbovisem vreo 2 minute, tendonul cu pricina a dat semne de împotrivire, săgetându-mă pe primii paşi. „Aha, nene tendoane”, l-am luat eu la rost, „care va să zică vrei răzmeriţă! Apoi te-ai trezit târziu băiete! Hai, lasă prostiile, că aproape am ajuns!” Aşa că văzând că nu dau semne că mă las impresionat, s-a retras cuminte în banca lui fără să mă mai deranjeze. Dar zău că nici eu nu m-am mai oprit pentru vreo altă poză de album, pentru a nu-l ispiti încă o dată.

Cum am intrat în sat începeam să îmi dau seama ce realizasem. O alergare luuungă, cum nu bănuiam vreodată că voi alerga de bună voie şi nesilit de nimeni, pe vremea când norma de rezistenţă de 1 km din timpul şcolii scotea untul din mine. Ironia cuvintelor! Dacă pe atunci 1 km însemna pentru mine rezistenţă, cum să numesc acum cei 58 km? Nebunie? Poate, dar cel puţin una frumoasă!

Cu aceste gânduri în minte, în faţă la câteva sute de metri zăream figurile cunoscute în faţa casei. Tatăl meu ieşise pe bicicletă în întâmpinare. Oboseala dispăruse ca prin minune şi făcuse loc unor rezerve de energie, care parcă aşteptaseră exact acest moment, ieşind la iveală din ungherele ascunse unde obişnuiesc să lenevească nefolosite, fără să ştii că sunt acolo, până când nu este cu adevărat nevoie de ele. Ajuns în faţa casei am tras frâna, am oprit motoarele şi am luat-o în braţe pe Flavia, fetiţa cea mare care mă aşteptase cuminte în faţa porţii cu o floare în mână.

Atunci în învălmăşeala de sentimente, floarea a trecut neînsemnată, dar acum privind pozele, e mai valoroasă ca o mie de medalii la un loc. Iar dacă până acum Flavia alergase prin casă imitându-mă şi strigând „Tata maraton” de acum noul cuvânt de ordine va fi „Tata ultra-maraton”.

Un alt epilog ... un nou început

Cu mulţi ani în urmă, pe 31 decembrie 2003, în Ajunul Anului Nou, făceam primii paşi spre ceea ce avea să se transforme într-un hobby care urma apoi să îmi schimbe în totalitate viaţa. Mai exact, în dimineaţa ultimei zile a acelui an încălţam o pereche de pantofi de alergare, găsită cu greu după ce colindasem toate magazinele de sport din Deva şi ieşeam la prima mea tură de jogging de 30 de minute.

Începând din acea zi joggingul de 30 de minute a intrat în programul meu zilnic şi am continuat această formă de mişcare ani la rândul până în toamna lui 2009, când joggingul la nivel de fitness s-a transformat în antrenamente specifice, dedicate pregătirii curselor de maraton. 4 maratoane au trecut de atunci: Bucureşti, Viena, Atena şi Rotterdam şi toate au reprezentat rând pe rând îmbunătăţiri serioase ale timpilor. De la primul maraton alergat din ambiţie, fără o pregătire serioasă, dar care mi-a dat o lecţie aspră despre importanţa unei pregătiri adecvate şi pe care l-am terminat în 4 ore şi 50 de minute, până la maratonul recent din Rotterdam alergat în 3 ore şi 29 de minute. Aşadar un progres permanent care îmi oferă o satisfacţie deosebită şi o încredere mare în forţele proprii. Panta este în continuare ascendentă şi ştiu că performanţele vor putea creşte şi mai mult în anii următori.

Cu toate acestea, în ciuda viitorului promiţător care se aşterne în faţă, am decis să fac un pas mare care va însemna renunţarea la spiritul combativ şi orice dorinţă de îmbunătăţire a performanţelor actuale pe distanţa maratonului. Acest an este momentul unei schimbări care vine oarecum normal, pe fondul maturităţii sportive pe care au adus-o atâţia ani de alergare. Concret, mi-am propus să alerg în continuare maratoane dar voi face acest lucru fără a acorda atenţie timpului pe care îl voi obţine, voi alerga cursele realmente pentru plăcerea de a alerga, fără orice ambiţii de îmbunătăţire a performanţelor şi fără presiunea cronometrului care răpeşte o bună parte din frumuseţea cursei. Voi include în calendar alergări şi maratoane montane şi voi depăşi încet-încet pragul curselor de maraton de „numai” 42 de kilometri, apropiindu-mă uşor de distanţa ultramaratoanelor ce se întind pe mai multe zeci de kilometri şi nutrind speranţa ca într-un oarecare viitor, nici prea apropiat, nici prea îndepărtat, să parcurg în alergare distanţa dintre Braşov şi Sighişoara (ca. 120 de kilometri).

Iar cel mai important aspect va fi faptul că îmi propun şi sunt convins că voi reuşi să fac toate acestea într-un mod care poate părea inedit sau chiar nebunesc dar este totuşi atât de natural, prin prisma sutelor de mii de ani care au cizelat specia umană, înainte ca aceasta să construiască în jurul său ziduri de artificii tehnologice, între care riscă să rămână prizonieră a propriei evoluţii. Concret, voi renunţa treptat la pantofii de alergare în varianta lor modernă şi supertehnologizată şi voi reînvăţa să alerg cu o protecţie minimă a picioarelor, aşa cum au alergat oamenii sute de mii de ani la rândul, până când progresul tehnologic şi apoi economia agresivă de piaţă au creat pantofii moderni de alergare care s-au îndepărtat prea mult de la funcţia de bază pe care a avut-o încălţămintea de-a lungul evoluţiei umane şi anume simpla protecţie a piciorului la contactul cu diferitele soluri „neprietenoase”. Am început deja de aproximativ 5 luni procesul de reînvăţare a alergării naturale, am introdus treptat şi cu succes kilometri alergaţi cu încălţăminte minimalistă, respectiv cu sandalele huaraches, al căror model l-am împrumutat de la populaţia indigenă Tarahumara din Mexic. Feedbackul corpului de până acum este promiţător şi starea de spirit pe măsură, aşadar privesc încrezător spre viitor şi aştept cu interes primele maratoane în huaraches.

Maratonul Rotterdam - 10 aprilie 2011



Plecam spre Rotterdam pentru a alerga maratonul cu numărul 4 de la debutul în lumea maratoanelor în urmă cu 1 an şi jumătate şi aveam ca obiectiv o nouă pagină în cartea recordurilor personale, respectiv să alerg distanţa într-un timp sub 3 ore şi jumătate. Îndrăzneam să sper la această ispravă în urma pregătirilor adecvate şi atras de mirajul unui maraton internaţional cu un traseu rapid care a generat în trecut inclusiv recorduri mondiale. Şi apoi mă gândeam că alergând înconjurat de o masă de olandezi zburători, nu se putea să nu se lipească şi de mine câteva pene care să mă poarte pe aripi spre linia de finish.

Deşi olandezii nu recunosc nici în ruptul capului niscaiva relaţii îndepărtate de rudenie cu vecinii germani de peste graniţă, în ciuda unor asemănări lingvistice şi fizionomice izbitoare, trebuie subliniat faptul că talentul organizatoric specific neamurilor germanice a fost şi la Rotterdam la el acasă, traducându-se printr-o cursă pusă la punct de la start până la trecerea ultimului alergător peste linia de finish. Ca paranteză fie îngăduit a spune că la acest maraton am stat la finish pentru a privi până la capăt mii de happy-end-uri: de la alergători care terminau prinşi în ghearele crampelor musculare, dar nu doreau în ruptul capului să renunţe până la tătici care îşi ridicau în braţe copilaşii înmânaţi de mămici din tribune, pentru a trece împreună peste linia de finish. Adevărat, adevărat vă spun eu vouă, că nu a existat maratonist mai aplaudat ca ultimul alergător, care la peste 6 ore şi jumătate de la start termina cursa sub escorta şi în claxoanele motocicletelor şi maşinilor de poliţie, înşirate pe două coloane în spatele său, în semn de apreciere pentru efortul fizic şi psihic deopotrivă.

A fost impresionantă eficienţa cu care organizatorii şi-au canalizat eforturile spre aspectele cu adevărat importante care asigură succesul şi popularitatea unei curse de maraton! Pe traseu am întâlnit puncte de hidratare şi revigorare alternative, plasate exact când aveai nevoie de ele, toate deservite de voluntari dedicaţi misiunii pe care şi-o asumaseră. La fel am întâlnit din 5 în 5 km ceasuri oficiale şi puncte de control pentru înregistrarea timpilor intermediari, astfel încât fiecare alergător a găsit pe site alături de rezultat şi un grafic individualizat al cursei.

Spre surprinderea mea, la ridicarea numerelor nu am găsit, aşa cum eram obişnuit de la alte maratoane mari, o expoziţie uriaşă care să-ţi fure ochii şi să-ţi uşureze portofelul, nici o pungă de start umplută cu articole promoţionale, dar totuşi simbolice, menite să deschidă apetitul spre consum al alergătorului şi nici o mie şi una de fluturaşi pe care să fiu nevoit să-i trimit la plimbare spre primul coş de gunoi. În schimb am găsit în pungă un tricou funcţional de alergare marca Adidas iar după cursă, pe site-ul oficial, un pachet electronic gratuit ce include 5-6 poze individuale cu o rezoluţie excelentă!

Iarăşi am întâlnit spectatori mulţi, foarte mulţi şi foarte entuziaşti, pe tot traseul. Dacă organizatorii ar mai fi construit şi nişte mori de vânt care să ne facă vânt din spate cu palele lor uriaşe, cred că nici nu ar mai fi trebuit să alergăm, pentru că împreună cu uralele spectatorilor ne-ar fi purtat pe toţi pe aripi de vânt spre finish! Ce să mai zic, a fost totul o adevărată portocală mecanică care se pare că funcţionează şi la maratoane, nu numai în fotbal!

În ziua cursei mă aşezam la start cuminte şi relaxat, conştient totuşi că cei 42 km şi 195 m pe care urma să îi alerg sub un soare nemilos, în crucea zilei, vor stoarce tot sucul şi din mine, nu numai din numeroasele portocalele indigene care se agitau pe marginea traseului, fără a face economie la încurajări. Aşadar obiectiv urmărit: 3 ore şi jumătate. 3, 2, 1, se aude o lovitură de tun care marchează startul cursei şi daţi-i drumul, pe cai băieţi!

După slalomul de rigoare printre veşnicii alergători poziţionaţi într-un culoar de start nepotrivit cu tempoul lor, constatam la km 5 că alergasem prea repede printre jaloanele umane şi mă aflam la 1 minut şi ceva sub timpul intermediar planificat. Am încercat să ajustez motoraşul intern la o viteză de cca. 5 minute / km pe care intenţionam să o menţin până la capătul cursei, dar nu prea mi-a ieşit. „Vinovaţi” au fost tot suporterii. Hai fie, şi eu! Cine m-a pus să îmi personalizez tricoul cu inscripţia ROMANIA, astfel încât spectatorii să-şi poată personaliza şi ei încurajările?! Şi cum de pe margine foarte mulţi dintre ei strigau aşa de frumos „Bravo Rumania“ sau „Hagi, Hagi” (mai ales imigranţii turci microbişti) atunci când treceam prin dreptul lor, puteam eu să nu le arăt cum zburdă caprele negre de pe plaiurile valahe? Aşa că răspundeam la încurajări ridicând în semn de mulţumire braţul drept şi involuntar iuţeam pasul de defilare.

Până la jumătatea cursei se acumulase astfel un mic avans de circa 3 minute. Chiar rău nu îmi părea, pentru că ştiam că voi pierde ceva timp la fiecare staţie de alimentare, pe care intenţionam să o folosesc din plin, având în vedere căldura pe care alergam.

Cu puţin înainte de jumătatea cursei am scos din buzunar 2 turtiţe de mălai pe care le-am rumegat din galop. În cazul de faţă nu aveau rolul de energizant, pentru ca nu apucau să se digere până la finalul cursei, dar voiam să combat eficient şi fără balonări senzaţia de foame pe finalul cursei. În treacăt fie spus, nu am folosit absolut niciun gel sau vreo băutură energizantă pentru sportivi, ci doar apă. Doream să fie şi acum o performanţă în întregime a mea, nu a chimiei industriale.

Începând de la kilometrul 20 am reuşit să intru în ritmul propus şi apoi am menţinut avansul de 3 minute până la kilometrul 35. La acest punct mi-am făcut o scurtă verificare autocritică care mi-a confirmat că nu sunt obosit decât în limitele normale. Aşa că dă-i înainte, că nu mai este mult.

Cum necum, pe următorii 5 km corpul a lăsat câteva portiţe deschise prin care şi-a făcut intrarea tiptil tiptil şi coana oboseala, care bătuse la porţi închise timp de aproape 3 ore. Până la kilometrul 40 am pierdut circa 1 minut şi jumătate din avans, mai ales la kilometrul 39 şi 40, când am simţit că începe greul. Nici kilometrul 41 nu a fost mai uşor. Pe aceşti 3 kilometri s-au dat lupte crâncene pe plan psihologic. Aici au fost pentru mine Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde am apelat la tot arsenalul de arme psihologice, pentru a susţine ritmul şi mai ales pentru a nu încetini prea mult. Colac peste pupăză, din cauza respiraţiei accelerate pe fondul căldurii apăsătoare, la ultimele 2 staţii de alimentare nu am putut să beau din pahar în alergare cum făcusem până atunci, aşa că decât să vărs apa pe jos şi să îmi ardă apoi gâtlejul precum cumătrului lup la praznicul caprei cu 3 iezi, am preferat să merg câţiva paşi dar să beau ... puţin câte puţin, cum zice Stratan.

În focul luptelor de pe ultimii kilometri am renunţat să mă uit la ceas, pentru a nu adăuga o presiune suplimentară. Simţeam că sunt în grafic. Şi iată că începea kilometrul 42. Acum ori niciodată! Ce mai conta mâine oboseala de astăzi! Aşa că am scormonit adânc prin rezervele de energie adunând toate picăturile de combustibil din rezervor şi am turat motorul pentru ultima dată. Iată şi plăcuţa care marchează ultimii 200 m, 150 m şi 100 m. Pe marginea şoselei şi în tribunele amenajate în zona de finish se agită valurile spectatorilor. Mă apropii de linia de finish sau poate se apropie ea de mine?! Nici nu mai contează pentru că ... iată poarta de sosire a rămas în spatele meu! Abia acum îndrăznesc să consult cronometrul: 03 h 29 m 16 s adică nici mai mult nici mai puţin decât o nouă barieră depăşită.

Mulţumit? Mai încape vorbă? Nu mai am puterea să trag un chiot de fericire dar un zâmbet îmi străbate faţa în timp ce îmi aduc aminte de căţelul Droopy din desenele animate, a cărui bucurie interioară nu reuşea nici cum să străbată prin trăsăturile feţei veşnic serioase, şi mă îndrept uşor spre organizatori, care îmi atârnă de gât medalia câştigată, în timp ce faţa mea obosită nu trădează vocea interioară care şopteşte fericită: „I am happy!”

... şi la fel sunt şi acum, la o lună de la maraton, de câte ori privesc medalia pe care fetiţa mea de 2 ani o poartă şi acum prin casă, alergând dintr-o cameră în alta şi strigând înflăcărată: „Tata maraton!”

Maratonul Atena - 31 octombrie 2010

De Bello Marathonico sau Povestea Maratonului Atena 2010

Ego Hadrianus Wolfius, chronicarus dacicus, aş putea relata cursa maratonului de la Atena printr-un singur cuvânt: Nenikekamen! („Am învins!“). Acesta era epilogul anului 490 î.C., când soldatul atenian Pheidippides se prăbuşea epuizat şi murea după ce parcurgea în alergare distanţa de circa 40 de kilometri care despărţea locul bătăliei de la Maraton de centrul Atenei, anunţând victoria micuţei armate ateniene în faţa forţelor persane de trei ori mai numeroase.

După alte câteva mii de ani, în duminica zilei de 31 octombrie 2010, în Grecia se anunţa însă o nouă „bătălie“ a Maratonului, pe care urmau să o dea circa 12.500 de alergători care luau startul în cursa clasică care marca aniversarea a 2500 de ani de la celebra cursă a solului grec, care dăduse astfel naştere celei mai dificile probe de atletism.

Alergători de pe toate continentele (europeni, americani, asiatici) îşi anunţaseră participarea la această cursă, aşa că nu se putea ca tocmai cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, cum obişnuia Herodot să îi laude pe românaşii noştri daco-geţi, să nu trimită o mică falangă mioritică de tarabostes care să dea piept cu traseul maratonului. Avânt aşadar spatele asigurat, cel puţin la capitolul istorie, mă înrolasem şi eu în rândurile maratoniştilor. Spre deosebire de vechii spartani, care aveau două posibilităţi de a se întoarce acasă, respectiv sub scut (ca învingători) sau pe scut (învinşi, căzuţi în luptă), ambiţia mea personală nu îmi permitea decât prima variantă: un nou record personal, pe care mi-l doream în jurul a 3 ore şi 45 de minute.

Ce a urmat a fost un eveniment fantastic pe care îl pot numi cea mai frumoasă cursă la care am participat! Cinste lor, cinste lor, cinste grecilor ... care au organizat această cursă aniversară şi au ieşit în rânduri mari pe marginea drumului pentru a aclama şi a susţine alergătorii! Este ceva extraordinar să fii aclamat pe distanţa a 42 de kilometri de rânduri de oameni cu ramuri de măslin în mâni, oameni care jubilau şi încurajau frenetic, indiferent că prin faţa lor trecea un matador local îmbrăcat în costum antic de războinic hoplit sau un alergător din altă ţară. Nu de puţine ori am auzit în jurul meu strigătele energizante „Go Romania“, atunci când spectatorii citeau inscripţia România pe tricourile unor alergători români aflaţi în apropierea mea!

Iar dacă atmosfera de pe parcurs poate fi cu greu descrisă în cuvinte, pentru finish bagajul de epitete este cu atât mai sărac! Un final pe stadionul olimpic de marmură, pe care s-au desfăşurat primele jocuri olimpice moderne din 1896, este ceva ce nu poţi să uiţi niciodată! Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi închipuiţi-vă un stadion plin de oameni ridicaţi în picioare care te aplaudă şi te aclamă în timp ce îţi faci intrarea pe pistă iar în difuzoare răsună acordurile de sirtaki! Şi toate acestea adăugate peste senzaţiile greu de descris pe care le încerci la finalul unei curse memorabile pe traseul istoric, după 2500 de ani.

Cursa era o lecţie de istorie experimentată live şi totodată un examen al maratonului la mama lui acasă. Înainte de cursă îmi propusesem să alerg constant, cu o viteză de cca. 5 min/km până la kilometrul 10 (o viteză care s-ar traduce într-un timp final de ca. 3 ore si 30 de minute, daca ar fi menţinută pe întreaga distanţă), apoi să abordez defensiv urcuşul dintre kilometrul 11 şi 31 cu o alergare mult încetinită, pentru a avea resurse pe ultimii kilometri de coborâre şi pentru a putea termina într-un timp maxim de 3 ore şi 45 de minute. Însă atunci când am ajuns la primele dealuri, obişnuit fiind cu antrenamentele efectuate în Braşov, pe Tâmpa, pe trasee cu urcări abrupte, am fost furat de încurajările spectatorilor şi de pantele mai domoale (dar mult mai lungi), astfel că am redus doar foarte puţin viteza iar la kilometrul 31 mă aflam la doar 1 minut si jumătate în spatele timpului teoretic de 3 ore şi jumătate, pe care în mod normal nu l-aş fi abordat decât într-o cursă cu profil plat.

Pentru că nu mă simţeam obosit şi savurasem din plin primii 31 de kilometri, începeam să cred că este posibilă o performanţă la care nici nu îndrăznisem să mă gândesc şi mi-am propus să încerc recuperarea acelui minut şi jumătate. Aşa că am început coborârea în forţă. Ciudat era însă că deşi mi se părea că alergam mai repede, la kilometrul 32 am constatat că nu recuperam deloc şi că viteza mea rămânea aceeaşi şi nu cobora de fel sub 5 min/km. La fel şi la kilometrul 33. Am înţeles repede ce se întâmpla. Dealurile mă furaseră, aruncasem în luptă energii preţioase pe porţiunea de urcare şi mă temeam că urma o lecţie care îşi va produce efectele pe ultimii kilometri. Aşa că am renunţat la lupta cu cronometrul şi am decis să alerg aşa cum îmi va dicta corpul. Lipsa forţei de a accelera era oarecum o mică lovitură de moral, pentru că nu tratasem dealurile cu respectul cuvenit. Lipsite de motivaţia mentală, bateriile fizice nu au întârziat să dea şi ele semne de oboseală, aşa că viteza mea a scăzut treptat până la cca. 6 min/km în jurul kilometrului 41. Eram conştient însă că reuşisem să cobor cu minute bune sub targetul meu iniţial şi ştiam că finish-ul era tot mai aproape, deşi ca prin magie kilometrii deveneau din ce în ce mai lungi. Am trecut linia de sosire cu o viteză mult redusă, în pas de jogging, după 3 ore şi 38 de minute (record personal îmbunătăţit cu 18 minute), copleşit fiind deopotrivă de amprenta celor 42 de km şi de atmosfera memorabilă de pe stadion, conştientizând parcă abia atunci când medalia mi-a fost atârnată de gât că reuşisem să înving din nou!

Da, învinsesem! Atât de greu dar atât de frumos! Şi fericirea de o obţine un record personal tocmai pe traseul maratonului antic a generat cea mai frumoasă poză, având la gât cea mai preţioasă medalie!