joi, 12 iunie 2014

Maraton Saxon Viscri - Sighisoara, 31.05.2014



Have you ever seen the rain? Nu ştiu dacă Rod Stewart a văzut ploaia la fel de mult cât a cantat-o, dar ştiu sigur că alergătorii la recenta ediţie a maratonului saxon nu doar au văzut-o, ci au şi simţit-o, în toată splendoarea ei bacoviană. Dar hai să nu anticipăm, să nu sărim direct la concluzii, ci să o luăm pe îndelete cu povestea noastră, ardeleneşte, cum îi şade bine alergătorului pe meleaguri saxone.

Se făcea că în ultima săptămână din luna mai Dumnezeu şi-a adus aminte de cum se mai distrase el cu Noe cu ceva mii de ani în urmă, când aranjase de o băiţă generală pentru toată omenirea. Hazliu cum e el, Dumnezeu a luat iar furtunul şi a început să se joace iar la robinet. Şi dă-i şi stropeşte şi iar stropeşte. Ce zic eu stropeşte, era ditamai codul galben, care în cursul zilei de vineri începu să împrumute o tentă portocalie, zvârlind asupra Sighişoarei nişte ploicele torenţiale, aşa de dragul diversităţii.

Acum de ploaie nu mi-era mie teamă, mai ales că şi recunoaşterea traseului o efectuasem în urmă cu o lună tot pe ploaie şi lapoviţă. Îmi era frică numai să nu se lase cu furtuni, trăsnete şi alte minunăţii ce au darul să te teleporteze pe nepusă masă în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Aşa că am accesat în repetate rânduri baza de date a profeţilor specializaţi în tainele vremii. Părea că toţi profeţii erau în graţiile divine, pentru că mai toţi prooroceau pentru sâmbătă doar ploaie, fără temutele accesorii fulgerătoare.

Prin urmare, dis de dimineaţă echipa de alergăreţi saxoni alcătuită din family Mila (Adrian şi Silvia), Valeriu Rostnic, Ştefan Pârvu şi subsemnatul s-a întrunit în Sighişoara şi a luat drumul spre Viscri, cu ochii la ştergătorul de parbriz, care totuşi nu părea extrem de solicitat. No las că-i bine că nu toarnă. Un pic de ploaie nu ne sperie pe noi.


În Viscri linişte şi pace, o tanti îşi scosese la poartă arsenalul de ciorapi împletiţi, în aşteptarea turiştilor cu băierile pungii larg deschise. Cine ştie ce gânduri i-or fi trecut prin cap văzându-mă în ploaie încălţat cu sandale. Posibil scenariu: „Ăsta se uită la ciorapi. Ia uite, e desculţ, să vezi că o fi vreun străin nebunatic, îl păcălesc şi îmi cumpără câteva perechi. Ba nu, ia uite că vorbeşte româneşte. Apoi ăsta mai mult că sigur e pârlit, dacă n-are bani de încălţări ca lumea, n-are el bani nici de ciorapii mei.“


Ciorapi n-am cumpărat, dar tanti s-a milostivit să ne facă o poză de grup cu care să ne lăudăm şi noi peste ani şi ani: Et in Viscri ego! Poate că dacă nu am fi ştiut ce traseu lung ne aşteaptă, am fi zăbovit mai mult în Viscri, zgâindu-ne la casele înşirate cuminţi pe uliţa pietruită. Multe din căsuţe purtau în piept insigna fundaţiei Mihai Eminescu, care le scosese din lada de gunoi a istoriei şi le dăduse veştminte noi, renovate în stil tradiţional. Când umbli pe uliţele din Viscri, înţelegi iute de ce vin roiurile de turişti britanici să vadă unde şi-a pierdut inima Prinţul Charles. Păi unde mai vezi tu în Anglia măgari să pască pe uliţă, unde mai vezi iepuri care ies pe sub poartă şi îşi fac veacul în faţa casei, alături de găini şi alte orătănii?


Să nu mai zic de pupăza care, înainte să intrăm în Viscri, zburase dintr-un plop de pe marginea drumului şi se aşezase sfidător în faţa maşinii. Apropos de marginea drumului. Am citit odată un interviu dat de un naturalist britanic venit la Viscri care zicea ceva de genul: „Aici la voi până şi pe marginea drumului cresc specii de plante care la noi au dispărut de mult.“ Cine ştie, probabil pentru că maşinile noastre folosesc benzină ecologică, adică botezată din greu cu apă, încât cu greu pot lăsa niscaiva emisii de noxe. Glumim, glumim, dar de curând am citit într-un articol din National Geographic dedicat fânului şi semnificaţiei acestuia în viaţa ţăranului român că pe un metru pătrat de fâneaţă cresc aproximativ 50 de specii diferite de plante. Că sunt 50 sau nu, e prea puţin relevant. Cine a călcat vreodată prin fâneţe înflorite la început de vară, nu are nevoie de prea multă ştiinţă pentru a simţi ce bine miroase iarba la ea acasă.


Tot spre fâneţe aveam să purcedem şi noi în drumul spre Meşendorf, primul sat din calea noastră, dar până acolo aveam să facem la ieşirea din sat primul botez în noroiul de Viscri. Noroi autentic şi ăsta, bine garnisit cu băliguţă de văcuţă, dar prin care cu siguranţă nu îşi plimbă cizmele turiştii britanici. Ne mângâiam cu gândul că odată ajunşi sus în deal vom intra în pădure şi va fi bine. Ajungem şi în pădure şi într-adevăr este bine, ploaia nu mai cade de sus, dar ne cuprinde de jos. La tot pasul bălţi, solul musteşte, că deh, băuse o săptămână întreagă până îşi pierduse minţile ... şi consistenţa. Dar măcar nu era noroi. Nu încă. Pentru că odată ieşiţi din pădure, iată cum se lăţeşte în faţa noastră o mândreţe de drum de lut, care în combinaţie cu apa generase un adeziv mai trainic ca celebrul Picătura. La fiecare pas talpa creştea în grosime şi căpăta forme monstruoase, cu dimensiuni demne de picioarele lui Yeti.


Eu am găsit iute soluţia: mi-am dat jos sandalele şi am luat-o lipa-lipa, desculţ prin noroi. Tovarăşii mei au găsit şi ei o soluţie, mult mai elegantă, arătându-mi pe stânga un drum pietruit ce se iţise ca de nicăieri. Nu era altul decât traseul de cicloturism construit de fundația Adept, care şi-a propus să realizeze în zonă o adevărată reţea de drumuri amenajate special pentru biciclete. Mulţumim fundaţiei pentru iniţiativă, că tare bine ne-a prins micuţa autostradă ce ne-a scutit de câteva kilograme de noroi la purtător.


Mai alergând, mai clipocind prin bălţile care îşi făcuseră din nou loc pe păşuni, ne trezim în dealul Meşendorfului, unde ne întâmpină lângă un saivan un cor de dulăi pe mai multe voci, ce nu aveau altă treabă decât să păzească nişte cai şi porci şi să se dea la drumeţi paşnici ca noi. Se vede treaba că mai mult gura era de ei, căci văzând baritonii canini mişcarea precaută de înarmare cu pietre, au preferat să întreţină atmosfera doar din gâtlej, păstrând o distanţă respectabilă faţă de proiectilele a căror eficienţă probabil o cunoşteau prea bine. Abia după ce ne-am apropiat mai mult de saivan, am realizat că dulăii erau de fapt gardieni ... la after school. De după nişte tufe au ţâşnit în galop, cu codiţele în sus, o duzină de purcei, aidoma celor 101 de dalmaţieni ce treceau strada pe sub nasul Cruelei Devil. Spre deosebire de Cruela, noi le-am iertat pe şunculiţe şi am continuat coborârea spre Meşendorf.


În Meşendorf nu am făcut prea mulţi purici, în afară de o pauză de masă, după care ne cam luase cu friguri şi am ieşit din sat luând pieptiş următorul deal, petrecuţi de o rândunică care ne dădea târcoale ca nebuna, pesemne că avea cuibul prin apropiere şi încerca să ne sperie prin tactici de învăluire. Mai lipsea să intre în picaj asemenea păsărilor lui Hitchcock, de parcă nu aveam destul de tras înaintând prin iarba grea, necosită, care crescuse în câteva săptămâni ca Făt-Frumos şi tindea să se transforme într-o veritabilă savană transilvăneană. Tot ca Făt-Frumos crescuse în câteva zile şi pârâul pe care în urmă cu o lună îl traversasem dintr-un pas. Acum se întindea în faţa noastră un şuvoi cu o adâncime necunoscută, care ar fi necesitat abilităţile de săritor în lungime pentru a fi traversat. Nu mergea nici strategia unirii, de genul „hai la Milcov cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire“ şi se părea că nu ne rămâne altă variantă decât descălţarea sau un drum ocolitor de câţiva kilometri. În timp ce eu sondam adâncimea şi descopeream că mai mult de o baie până deasupra genunchilor nu se putea produce, Valeriu zis şi „Ochi-de-Vultur“ a zărit o punte naturală, un arbore căzut peste apă, peste care maratoniştii au trecut în şir indian, într-un exerciţiu de echilibristică ce nu s-a mai văzut de când câştigau gimnastele române aurul mondial la bârnă.


Nici nu trecem bine de apă, că se vede treaba că am scăpat de dracul şi am dat de taică-su. Am scăpat noi de baie, dar de apă tot nu am scăpat. Pe drumul de păşune cineva semănase ... bălţi. Şi ce recoltă creştea acum! Baltă după baltă, toate ascunse şiret la firul ierbii, gata să-ţi facă duşul de rigoare la glezne. Dar parcă mai conta. Încălţările mele erau waterproof sau, cum s-ar zice, nesimţitoare la apă, că ce intra pe sub talpă, la fel de uşor şi ieşea. Dar galoşii maratoniştilor încălţaţi ca la carte se transformaseră în veritabile pompe autoamorsante.  Din fericire încet-încet se opreşte şi ploaia. Însă fericirea nu durează mult pentru că în faţa noastră îşi face apariţia balaurul cu trupul lung de şase kilometri, un drum pe care îl ştiusem eu predispus la mocirlă frământată de roţi de tractor, dar care acum, sub asediul ploilor din ultima săptămână, se transformase în orice, numai drum nu.

În timp ce frământam noroiul sub tălpi, nu puteam să nu mă gândesc la ce ar însemna să trăieşti prin locurile acestea. Hai că noi, pui de orăşeni, dăm acum un pic nas în nas cu noroaiele şi apoi ne retragem în sânul asfaltului, dar pentru localnicii care ies la câmp, la păşune sau la pădure pe astfel de drumuri, altă variantă nu este. Mă gândeam involuntar şi la turista din Germania care a dormit la Viscri într-o pensiune şi s-a plâns într-o recenzie că nu s-a putut odihni din pricina unui câine din vecini. Adică doamna vroia la ţară, dar aşa, un fel de ţară cu confort de oraş. Păi ce ar fi zis madam să fi văzut drumurile astea înglodite? Probabil i-ar fi trecut repede dorul de viaţa la ţară.


Cu astfel de gânduri în cap şi noroi pe tălpi, intrăm în Daia, sat ce pare a fi cuprins de o somnolenţă în care s-au cufundat atâtea şi atâtea case, ce stau acum părăsite. Doar turnul bisericii săseşti, ce îşi ridică semeţ vârful peste valea în care este aşezat satul, mai păstrează o umbră din vrednicia de odinioară, dar alături de biserica părăsită este mai degrabă martorul mut al unei comunităţi săseşti ce pare a-şi fi încheiat definitiv socotelile cu aceste locuri.


Noi ne vedem de drum sau mai bine zis încercăm să ne vedem, pentru că un alt pârâu pe care îl traversasem în câteva rânduri dintr-un singur salt ne blochează acum trecerea şi ne obligă să intrăm pe ocolitoare. Ocolitoare între noi fie vorba, că drumul ce urcă în curbă largă sus pe deal se transformă după primele sute de metri într-un glod fluid, frământat de copitele vacilor, în care piciorul se scufundă până aproape de glezne. Şi dăi şi luptă în sus la deal, opintindu-ne de parcă ne aflăm la asediul redutei Griviţa, sub privirile pline de reproş ale vacilor care se simt izgonite de pe drumul pe care se munciseră să îl facă de necirculat.


Însă efortul urcuşului este repede răsplătit de priveliştea panoramică ce se deschide de sus pe de deal. În faţa noastră se întind loturile de pământ, care mai arate, care mai verzi, alternând precum modelele unei carpete ţesute în casă la război. Iar de cealaltă parte a dealului se întind zeci de hectare de păşuni verzi, pătate ici şi colo de albul turmelor de oi. Noi lăsăm priveliştea în spate şi ne înhămăm la o ultimă bucată de 13 kilometri de alergare prin pădure. Şi aici solul pădurii pare îmbătat de apă, dar ne lasă să alergăm pe margine, printre frunzele toamnelor trecute. Kilometrii se înşiră unul după altul, timpul se scurge şi el şi se apropie cu paşi repezi seara.



Adânc în inima pădurii surprindem doi bărbaţi cu puşca pe umeri, plecaţi la vânătoare de căprioare. Probabil că prezenţa noastră la lăsatul serii în pădure le-a cam stricat planurile, care oricum miroseau suspect a braconaj, şi socot că s-au întors acasă aidoma vânătorilor din colindă: „Căprioare n-am aflat, domn, domn, să-nălţăm“. Noi însă am continuat alergarea pe potecile ce se împleteau tainic sub ceaţa ce începea să învăluie pădurea şi am descălecat într-un târziu în spatele grădinilor din Sighişoara, fiind luaţi în primire pe ultimii zeci de metri de Flavia şi Sabina, fetiţele lui tata, micii voluntari ai maratonului saxon în vârstă de 5, respectiv 3 ani, care ne-au aşteptat pe stradă cu flori în mână, aşa cum erau întâmpinate pe vremuri armiile ce se întorceau acasă biruitoare. Noi nu am biruit nimic, în afară de 48 de kilometri de maraton saxon, mai grei ca niciodată, parcurşi într-o lume în care cele două elemente: apă şi pământ s-au dezlănţuit şi şi-au făcut de cap ... ca de altfel şi noi. :-)

luni, 21 aprilie 2014

Maraton Saxon Sighişoara - Viscri, 12.04.2014


Dacă ar fi să îl cred pe Lucian Blaga, veşnicia s-a născut la sat. Iar dacă ar fi să nu îl cred, înainte de a împrumuta din obiceiurile lui Toma Necredinciosul, mi-am zis că nu ar strica să îi verific spusele la faţa locului. Aşa că, odată cu instaurarea primăverii, am zis că este momentul propice pentru o nouă incursiune în Transilvania rurală, sub egida Maratonului Saxon. Nu de alta, dar tare îmi doream să înţeleg care este magnetul care atrage roiuri peste roiuri de turişti străini ce vin aici în căutarea timpului pierdut sau, mai bine zis, a valorilor pierdute, de mult dispărute din peisajele rurale occidentale.

Şi nici că se putea un punct de plecare mai bun decât satul Viscri, un sat mic şi izolat, necunoscut pe harta turistică a României, până ce nu a fost zugrăvit în culorile potrivite de principele Charles, sub oblăduirea căruia satul a devenit o adevărată Mecca a turiştilor străini care se abat pe plaiuri mioritice.

Aşa deci şi prin urmare, în sâmbăta dinaintea Floriilor, în compania soţiei, am descălecat la ora zece în Viscri cu gândul să purcedem în pas de alergare peste dealuri şi văi, pe coclauri şi prin păduri până în buricul Sighişoarei. Chef de alergare aveam, traseu aveam, numai vreme bună nu prea aveam, pentru că toată săptămâna Sfântul Ilie se jucase la robinet colo sus pe cer şi trimitea şi astăzi peste muritori ploaie peste ploaie, de curgea şiroaie. Aşadar am renunţat la gândurile de a colinda uliţele satului și de a vizita biserica fortificată, așezată la loc de cinste pe lista minunilor Unesco. Ne-am resemnat ușor, pentru că știam că peste o lună şi un pic va urma o nouă preumblare pe aceleași meleaguri mioritico-saxone, aşadar am împachetat frumos aparatul foto în punguţa impermeabilă şi am mărşăluit iute spre ieșirea din sat, dornici a pune în mișcare sângele de alergători.

Dacă, în ciuda mirosului de băliguţă de văcuţă, un accesoriu de neconfundat al ruralităţii transilvănene, ne-am mai fi putut îndoi de autenticitatea satului Viscri, o nouă dovadă avea să ne întâmpine la ieşirea din sat. Cotind la stânga, înainte de bisericuţa românilor ridicată la margine de sat, am părăsit satul afundându-ne picioarele în glodul cu strat generos, frământat de copitele cirezilor, dovadă sigură a faptului că la Viscri încă trec domol mişcând din coadă ale satului cirezi, iar copiii cunosc vaca nu doar de pe ambalajul liliachiu al ciocolatei Milka.

Ploua infernal, dar noi nu ne iubeam prin mansarde, ci urcam pieptiș, sub ploaia care se transformase treptat în lapoviţă, cei 2 kilometri și ceva care duceau negreșit în pădurea de deasupra satului, de unde puteam da efectiv drumul la pasul de alergare.

Pe când ne consolasem cu ideea că până la Sighișoara aveam să ne transformăm în veritabile murături, numai bune de asortat cu Salamul Săsesc, odată ajunși în pădure am avut surpriza de a constata că Dumnezeu i-a luat jucăria Proorocului Iliuţă, trimiţându-ne în chip de consolare primele raze de soare.

Ehei, așa mai vii acasă! După primii kilometri de ușoară coborâre prin pădure, parcă se schimbase și moralul. Norii se duseseră în treaba lor, iar noi ne-am dedat încet-încet la obiceiurile Scufiţei Roșii: uite-o floricică, ia acolo încă una, toate numai bune de admirat şi tras în chip. Pădurea făcuse loc pășunilor, ochii începuseră să ne joace când pe stânga, când pe dreapta, căutând să străbată depărtările. Din păcate nu îl aveam alături pe Ochilă, iar privirile noastre nu puteau străbate până hăt departe, spre salba de munţi pe care îi zărisem azi-iarnă la recunoașterea traseului, pentru că ceaţa ce fereca depărtările era mai eficientă ca orice cortină de fier. Dar în schimb ne delectam cu mocheta verde așternută la picioarele noastre, garnisită din belșug cu pistruii galbeni ai păpădiilor.

Încet-încet, după o mie și una de sesiuni fotografice, ne-am apropiat de dealul Meșendorfului. Dar până acolo aveam să schimbăm fotomodelele vegetale cu altele din lumea celor care nu cuvântă … dar nechează. Lângă un sălaş improvizat în mijlocul preeriei Meşendorfului, am fost întâmpinaţi de un grup de 8-9 mustangi, unii tolăniţi în iarba verde, alţii urmărindu-ne curioşi cu privirea. Mai lipsea din peisaj un cowboy şi ai fi zis că suntem în Vestul Sălbatic. Şi zău că nu greşeam prea mult cu supoziţiile, deoarece cowboy-ii de Meşendorf şi-au făcut curând apariţia în persoana a doi băieţi călare pe un ATV, veniţi să mâne acasă bidivii. Să vezi şi să nu crezi similitudine! În America, vaqueros de generaţie nouă îşi mână cirezile de vite din elicopter, iar la Meşendorf tineretul ingenios îşi mână herghelia din şaua cailor putere ai ATV-ului.

După acest intermezzo cabalin, nici nu am trecut bine buza dealului, că la picioarele noastre a răsărit satul Meşendorf în toată splendoarea sa. Nu ştiu cum trebuie să fi arătat locurile acestea când au venit saşii în Transilvania, dar acum ochiul este de-a dreptul copleşit de frumuseţea peisajelor. Privirea coboară încet de pe dealuri într-o vale largă, străjuită de dealurile domoale ce o împresoară, şi întâlneşte un sat compact cu uliţe late, trasate matematic, cu case grupate, înşirate cuminţi şi tăcute, una lângă alta, dominate de biserica fortificată cu ziduri şi turnuri, ridicată statornic în cel mai înalt punct al satului.

Mărşăluind spre biserica fortificată, ochii fug când pe stânga, când pe dreapta, spre casele zugrăvite pe alocuri în culori pereche, veritabile surori gemene. Pe frontonul unei case descifrăm anul de construcţie 1723 şi ne întrebăm retoric, după modelul lui Villon, unde sunt saşii de altă dată. Deşi în sat nu a mai rămas decât un singur sas, după spusele unui localnic, întregul sat poartă amprenta comunităţii săseşti ce a ridicat satul.

La ieşirea din sat, aruncând un ochi asupra ceasului, am realizat că de la plecarea din Viscri progresasem în ritm de melc codobelc, furaţi de peisaje, case şi vietăţi (de la salturile căprioarelor ce ne-au tăiat calea în câteva rânduri la concertul unei ciocârlii pe care am ascultat-o şi privit-o preţ de câteva minute cum se înaltă în înaltul cerului, lansând triluri peste triluri în dealul Meşendorfului). Era clar că de aici încolo trebuia să ne punem conştiincios pe alergare, pentru a parcurge până la lăsatul serii cei aproape 30 de kilometri care se aşterneau între noi şi Sighişoara.

Zis şi făcut. Am lăsat satul în urmă şi am decis să băgăm la ghiozdănel din mers, pe urcarea nici prea-prea, nici foarte-foarte, până în vârful dealului ce desparte păşunile Meşendorfului de păşunile Dăii. Cu burtica pusă la cale, am încălecat dealul şi apoi am pierdut repede din înălţime, întrând curând pe drumul ce duce spre Daia. Acuma să ne înţelegem bine: drum o fi fost el la origine, când a fost amenajat. Acum era o frumuseţe de mocirlă frământată de roţi de tractor şi picioare de animale, mai ales după ploile ce îşi făcuseră de cap toată săptămâna. Mai de voie, mai de nevoie am croşetat drumul preţ de 6 kilometri, când pe stânga, când pe dreapta, ajungând în Daia mocirliţi ca nişte veritabili purcei.

Acuma nici Daia nu este chiar picior de Paris, aşa că plini de noroi cum eram, ne potriveam perfect cu peisajul. Ai fi zis că cineva a adus vagoane întregi de nămol de la Techirghiol şi le-a împrăştiat pe uliţa principală a satului. Parcă ne şi aşteptam să fim îmbiaţi de la porţile caselor cu oferta estivală; „Ia neamule porumbelul fierbinte, uite-l că frige şi nu are gură să strige“.

Avansând lipa-lipa ca raţele prin mocirlă, ajungem repede în centrul satului, pe care îl ochisem de departe după turnul bisericii ce se înalţă semeţ deasupra satului. Dar stai să vezi comedie. Turnul ia uite-l colea, are câteva etaje şi este înalt de-ţi pică pălăria de pe ceafă când ridici ochii spre turlă, dar ia biserica de unde nu-i. Doar nu şi-or fi luat saşii biserica cu ei când au plecat! Abia după ce facem o rotaţie regulamentară pe călcâie, desluşim misterul şi ciudăţenia. Biserica este despărţită de turn de către drum. Turnul şade separat dincolo de drum, iar biserica părăsită înconjurată de ziduri îşi doarme somnul pe cealaltă parte a drumului. Straniu concept de apărare, dar nici noi nu suntem pui de generali să înţelegem cum se purta pe vremuri răzbelul cu turcii şi tătarii, aşa că nu ne batem capul să desluşim secretele militare ale conceptului, ci ne vedem mai de drum, vorba lui Gogu Steliade: mai e mult până departe.

Nu chiar aşa mult, dar vreo 15 kilometri tot mai sunt. Primii 3 dintre ei, hopa sus la deal. Drumul bătut de oi descrie o curbă, menită a îndulci panta pentru ciobanii care îşi mână oile la deal, dar deasupra noastră se adună din nou norii negri, ceea ce ne face să grăbim pasul şi să tăiem dealul pieptiş, doar-doar scăpăm neplouaţi.

Dar şmecheria nu ţine, pentru că nici nu intrăm bine în pădure, că se porneşte iarăşi ploaia. Dar la adăpostul frunzişului parcă nu răpăie prea tare pe spinările noastre. Aşa că alergăm relaxaţi printr-un decor de zile mari. Trunchiurile arborilor sunt ude, au căpătat o culoare neagră intensă şi contrastează puternic cu verdele crud al frunzelor care abia încep să se lăfăie pe crengi. Doamne ce pădure şi ce peisaj! Suntem deja aproape de casă, pe ultimii 12 kilometri. Până acasă vom alerga numai prin pădure, în mare parte plat sau coborâre uşoară. Ploaia se opreşte şi ea, iar drumul forestier de pământ se transformă în potecă, potecile se întretaie, intră adânc în pădure, spre sălaşurile căprioarelor, dar, spre deosebire de Hänsel şi Gretel, eu cunosc bine drumul, pentru că pe aceste poteci mi-am făcut ucenicia de trail-running, parcurgându-le în repetate rânduri, pentru a-mi întipări harta nescrisă în memorie, în lipsa marcajelor turistice. Ce-i drept, acum am şi GPS-ul în buzunar, dar cu câţiva ani în urmă când scoteam nasul în pădure la alergare, nu aveam asemenea sculă şi mă obişnuisem să învăţ traseele plasând săgeţi formate din bucăţi de lemn la fiecare bifurcaţie, după o tehnică învăţată de la Bear Grylls.


Aşa că acum alergam ca ceasul, pe care l-am oprit în Sighişoara după aproape 10 ore de la plecarea din Viscri. Trăsesem mult mâţa de coadă pe dealurile dintre Viscri şi Meşendorf, poposind ca albinuţele din floare în floare şi mai apoi colindând pe uliţele din Meşendorf. Dar ar fi fost şi păcat să alergăm ca vântul pe un traseu atât de frumos, fără să deschidem ochii la frumuseţile din jur. Aveam în spate 46 de kilometri, retina plină de amintiri şi o experienţă unică pe un traseu excepţional care face toată cinstea unui Maraton Saxon.